Motto:
Adevarul este ca in fata unei table, in aceleasi sali de curs regasite…si parca neschimbate, nu m-am simtit vreodata in acelasi timp atat de bine si totusi…asa de ‘straina’.
Realitate de la care te intrebi… ‘cam ce ramane’!?
Un text scurt ce imi provoaca o adevarata tornada de amintiri. Lumea este obisnuita cu ideea de clopotel, probabil reflexul unor alte timpuri si mai trecute daca eu avand cateva fire carunte prin par imi aduc aminte de sonerie. Soneria aceea cu un sunet sec, puternic si vibrant, ea, soneria care imi provoca sentimente atat de contrare, ba de iubire de adoratie chiar in clipa in care suna de iesire salvandu-ma de le emotiile unei vizite la tabla cu o lectie “uitata” in contrapartida unui meci prelungit de fotbal sau de baschet, sau uneori de naduf cand as mai fi avut de scris la vreo lucrare de control sau la o teza, ea soneria care mi-a facut sa-mi bata inima cu 100 km/h in prima zi de scoala si tot ea soneria care m-a facut sa ma uit lung in jurul meu in ultima zi aproape nevenindu-mi a crede ca este real, ca a doua zi nu voi mai fi acolo.
Acum, la cei aproape 48 de ani ai mei citesc un text si vad cateva poze care ma arunca in oala cu amintiri. O anumita categorie de amintiri. Daca ma voi lasa prada lor se vor transforma intr-un sarpe. Un sarpe care perfid nu ma va lasa in pace, ci se va incolaci in jurul mintii mele strangand-o sistematic de asa maniera incat sa stoarca si ultima amintire.Asa incat trebuie sa fiu rau cu mine pentru ca déjà ma vad asemeni unui acrobat pe o sfoara ce se balanseaza periculos intr-o parte sau alta si ca o ironie a sortii in oricare parte ar fi sa cada ar insemna defapt unul si acelasi lucru. Adu-ti aminte …. Si scrie. Acelasi blestem oare ca si in parafrazarea unui alt text: ”Adu-ti aminte Darie!” devenind astfel din nou atat de usor prizonierul vietii mele. Blestemul acela dulce amarui la fel ca si iubirile neimpartasite, chinuitoare si dulci in acelasi timp, de care ai vrea sa scapi dar fara de care viata ta stii bine ca ar fi fost goala si searbada, Amalgamul acela nedescris redus uneori atat de simplu la un sir de cuvinte sub foma aproape a unei axiome:
Adevarul este ca in fata unei table, in aceleasi sali de curs regasite…si parca neschimbate, nu m-am simtit vreodata in acelasi timp atat de bine si totusi…asa de ‘straina’.
Si invariabil amintirile revin intr-o tornada cu un sunet sec, vibrant si puternic al unei sonerii. Iubirea, blestemul, nostalgia…… Gaudemus igitur….
