Omenirea.
Nu e cea mai veche formă de viată pe acest pamânt. Nu e nici cea mai agreabilă. Este un paradox as putea spune pentru că pe cât este de distructivă pe atât este si de creatoare. Uneori mă intreb daca nu cumva oamenii sunt blestemati, nu stiu de soartă, de ei insisi pentru că de-a lungul secolelor parcă au facut atâta rău cu bună stiintă incât logica lucrurilor ar spune că acum nu ar mai fi trebuit să existăm demult. Insa existăm. Poate pentru că am reusit sa găsim cumva de fiecare dată in al doisprezecelea ceas clipa aceea de inteligentă sau de genialitate ca să ne salvăm de la dezastrul ce ne atârna desupra capetelor asemeni sabiei lui Damocles. Sau poate a fost o clipă de noroc, o secundă a providentei. Sau…sau… Oricare ar fi răspunsul există totusi o certitudine. Oamenii există.
Ma gândesc acum la ziua de azi care din pleiada zilelor de toate felurile a fost nominalizată ca fiind “Ziua limbii romane”. La inceput am ridicat din sprancene, nu pot să nu recunosc faptul că si buzele mi s-au strâns intr-un surâs sec, mai degraba un rictus ca o formă de reactie de adversitate la moda zilelor de toate felurile asemeni sporurilor bugetare de ajutor de Xerox. Nu as fi vrut sa fiu ironic pentru că in adâncul sufletului meu incă mai licăreste o lacrimă fină scursă din ochii mult prea reci, ca o urmă a unui plânset printre astre.
Nu de alta, dar intre atâtea pierderi inca mai retin ca – Dumnezeu prima oară, când a plâns printre astre, El a plâns peste tară, cu lacrima limbii noastre.
https://mariuspernes...31/ziua-de-azi/
