87 raspunsuri la acest subiect

[carlad]

Tocmai am citit subiectul despre parinti singuri si fericiti si ma gandeam daca sa scriu acolo sau sa deschid subiect nou. M-am decis pentru a doua varianta pentru ca mi-as dori sa aud de la cele care au incheiat capitolul de parinte single si sunt intr-o noua relatie cum si-au cunoscut noul partener. 

Eu sunt de mai bine de doi ani single mom si mi-e bine. Sunt tot timpul in actiune dar totusi imi ramane timp pentru mine, sa ma descopar si sa fac ce imi doreste sufletelul. Am avut o scurta relatie dar nu a fost ce imi doream si am lasat-o balta.

Si totusi, pe termen lung nu imi doresc sa raman singura. Imi doresc o relatie sanatoasa, de la egal la egal. Nu disper in Momentum de fata pentru ca sunt ocupata cu copilul, jobul, cu mine, am si ceva prieteni cu care ne petrecem timpul liber. Dar am momente cand ma intreb daca o sa traiesc pana la adanci batraneti asa. Sigur nu imi poate garanta nimeni ca va fi asa sau nu dar totusi ma intereseaza cum a fost la voi. 

[andacos]

Eu am fost vrei 5 ani singura dupa ce am divortat ,3 ani in care mi-am lins ranile si apoi am zis ca e timpul s amerg mai departe.

 

Nici eu nu-mi doream sa fiu singura insa nici nu ma gindeam la varianta de a fi cu cineva ,doar ca sa nu fiu singura.Plus ca aveam un copil,deci alegerea unui partnere trebuia facuta in functie de el-de copil.

 

A mai durat vreun an pina an incropit o relatie,insa imediat mi-am seama de probleme ce xistau la individul respectiv asa ca am iesit repede fara s am uit in urma.

 

Pe sotul meu (cu care sunt de 13 ani impreuna)l-am cunoscut printr-o cunostinta,de fapt cunostinta se cunostea cu sora mea si din vorba-n vorba a ajuns discutia la mine-singura,cu un copil si la el-actualul meu sot,singur,necasatorit insa care isi dorea sa gaseasca persoana potrivita sa-si intemeieze o familie.

 

Si m-a gasit pe mine si eu pe el!La 10 zile dupa ce ne-am cunoscut m-a cerut in casatorie...dar eu am mai taraganat desi si eu am stiut ca e EL!!!

 

Nu regret niciun moment alegerea facuta,nici ca partener de viata ,nici ca persoana cu care mi-am crescut copilul.

 

Undeva exista si perasoana potrivita pentru tine si copilul tau,si o s-o intilnesti cu siguranta...la momentul potrivit!

Editat de andacos, 04 iulie 2015 - 17:53 .

[liviud]

Nu cred ca exista parinti singuri si fericiti 100%!E adevarat,fetita mea imi ofera 99% din fericire,dar tristetea pe care o citesc uneori in ochisorii ei-vazand copii insotiti de mame-ma tulbura enorm si imi tavaleste prin noroi fericirea!

[redactor]

Liviu, ai incercat sa iti refaci viata? Aici la Desprecopii - s-au facut multe cupluri sa stii. :)

[liviud]

Buna!Imi doresc acest lucru,dar e greu realizabil!In primul rand,sunt 100% parinte singur.Din absolut toate punctele de vedere!Asta inseamna ca timpul ce mi-l pot aloca este cam 0!Sunt multe motive pt care nu am reusit timp de 3 ani sa leg o relatie serioasa,dar cel mai important motivl:greu gasesti o femeie care sa accepte 100% un copil.Am ajuns la concluzia ca barbatii sunt mult mai altruisti decat femeile! Am avut 2 tentative,soldate cu esec datorita faptului ca nu aveam suficient timp de oferit partenerei.Ambele,desi erau mame,nu intelegeau ca un copil-in special unul parasit de mama-are nevoie de cat mai multa atentie.Rezultatul... sunt singur.

[kamikabv]

Buna, 

 

Draga Liviu vorbesc din punctul de vedere al unei mame singure de aproape 2 ani si te asigur ca nici barbatii nu sunt mai altruisti; in tot acest rastimp nu am intalnit nici macar un barbat dispus sa incerce o relatie serioasa; se pare ca nu exista foarte multi oameni dispusi sa-si asume responsabilitatea unei familii.

[carlad]

Kamikabv, incep sa iti dau dreptate. Ajung la concluzia ca in categoria barbatilor 35 plus ce e bun e luat. Or mai fii si exceptii dar sunt greu de gasit:)

[Alycy_cris]

Într-adevăr sa continui sa ai o viata socială  sau sa iti refaci viata cand esti părinte singur este cred o provocare care necesita mult curaj si nu știu .......dk dupa ce am fost deja dezamagiti am trecut poate prin situați dificile, ....nu știu dk mai putem ..........

[emanouela]

Putem, trebuie doar sa vrem. 

Ce nu inteleg eu, adica parinte singur = viata sociala 0? O data cu copilul si cu statutul de parinte singur se incheie si viata sociala? La mine nu, sigur...nu mai merg in cluburi, nu mai merg la filme de groaza, merg la desene animate....dar ies, cu copil cu tot,,,plimbari, cofetarii, restaurante, prieteni (cu sau fara copii), mergem in alte locuri pe care inainte nici nu ma gandeam ca exista.  Daca tu ca parinte vezi copilul ca o "piedica" in a avea o viata sociala, nu astepta de la altii sa il vada altfel, daca tu ca parinte vezi copilul ca un "mancator" al timpului tau, nu astepta de la altii sa il vada altfel. Da, perfect de acord ca e un picut mai dificil ca si parinte singur. Aud si la familii, mama+tata+copii...."a, nu merg acolo ca am copii, nu fac aia ca am copii"....asa si??? copii aia ce sunt, bau bau?

Liviu....si un copil abandonat de tata, tot nevoie de atentie are... Intre noi fie vb...de aceea se incredinteaza copii mamelor, pt ca femeile in general au atentie distributiva, pot face mai multe lucruri o data...nu e "vina" copilului, a nimanui ca tu trebuie sa te mobilizezi si sa depui efort...victimizarea asta nu e sanatoasa nici pt tine si nici pentru copil.

[Rufus]

Cred ca principala piedica in refacerea vietii (in sensul gasirii unui partener, ca viata nu se sfarseste viata odata cu un divort) unui parinte singur este chiar persoana in cauza si mentalitatile cu care traieste.

Unii din acesti parinti nu mai au chef sa riste, sa aiba un partener si sa treaca printr-o despartire. Pur si simplu nu mai vor sa se complice.

Altii traiesc cu teama: oare viitorul partener o sa accepte faptul ca am un copil? Cum o sa se poarte cu copilul?

Altii nu concep din start o convietuire copil-partener, vor o relatie de la distanta, un partener cu care sa petreaca unele momente.

Majoritatea baga copilul "la inaintare": acum trebuie sa ma gandesc mai mult la copil (de parca pana la despartirea de partener nu s-a gandit mai deloc), trebuie sa fiu si mama si tata (serios? Crede cineva ca poate fi asa ceva?), nu am curaj sa vad cum se poarta noul partener cu copilul meu, daca se poarta rau? (dar daca se poarta bine?), n-am timp liber pentru o relatie, am treaba acasa (si dupa ce termini treaba? Sau faci treaba incontinuu?), nu e de acord copilul (asta e una din cele mai "tari"), mi-e rusine de lume (la fel!), si mai sunt multe, multe.

Eu zic asa: cand rana din suflet e pe cale sa se inchida, ar fi bine sa se deschida si bunavointa de a privi viata mai departe. Asta include si un alt partener, pe care nu trebuie sa-l privesti din start ca pe un inamic. Inteleg ca exista suspiciuni, sunt martor ca apar si situatii delicate ce vin din gafe sau doar neincrederea in noul partener cand e sa alegi intre el si propria odrasla.

Dar putina incredere  nu strica nimanui. Un om, cand doreste sa aiba un partener , care are si copil, stie ca acela nu va renunta niciodata la copilul sau...stie ca totul se ia la pachet, iti place bine, nu...aia e. Individual nu se poate.

Probabil ca puteti gasi destule exemple in care n-a fost asa...dar nimeni nu trebuie sa-si ghideze viata dupa procentul de nereusite.

Cu grija, poate cu ceva mai mare atentie, dar cu curaj si incredere oricine are dreptul sa spere ca viata e frumoasa, daca alegi sa cauti asta. Nu ai nici o garantie...dar nici nu ai nevoie. Trebuie doar sa vrei si sa arati si celulilalt ca vrei.