44 raspunsuri la acest subiect

[buflea]

DUPA 73 de ani ai LUI, s-a stins la inceputul iernii trecute … au fost 73  de ani frumosi, pentru ca el a fost un om “frumos” … eu zic ca a trait bine si a fost fericit.  Nu a facut nimic  remarcabil pentru societate, dar a fost special pentru noi … a ramas fidel si loial familiei LUI, a crescut un copil, l-a vazut pe drumul vietii, si-a cunoscut si crescut nepotii pana la cei 10 ani ai lor, a calatorit mai mult decat si-ar fi visat vreodata. La 63 de ani a fost diagnosticat cu cancer de prostata si 10 ani a trait cu teama mortzii. Cand momentul a venit, a plecat agitat, neimpacat, speriat … s-a dus greu si dureros, a plecat agatzandu-se cu dintzii de viata asta, de noi, cei pe care ii lasa in urma, a plecat cerand ajutor si plangand ca nu vrea sa plece… 

 

DUPA plecarea LUI,  nu mai stiu nimic de EL … unde e, cum ii e, daca mai e …

 

===============

DUPA 45 de ani ai MEI, tatal meu s-a stins la inceputul iernii trecute … au fost 45 de ani pe care nu i-am apreciat pentru ca i-am crezut normali … nu mi s-a parut ca am fost mai norocoasa ca altii, pentru ca nu am cunoscut multe din dramele vietii … am fost ocrotita, indrumata, protejata, invatzata, manipulata, sustinuta, sprijinita, ajutata sa devin ceea ce sunt …si nu mi s-a parut nimic extraordinar sa ai un parinte, care sa faca din evolutia copilului LUI un proiect pe termen lung. Ma consider “un proiect” reusit, sunt si voi ramane “proiectul” LUI de succes.

 

DUPA plecarea LUI, viata mea nu s-a schimbat prea tare … sufletul e mai greu dar pentru ca EU nu mai fac parte din lumea LUI de vreo 20 de ani, ma vad traind aparent ca si pana acum. Am lumea mea, am “proiectele” mele, sunt inca in misiune, am mintea ocupata … ma duc la serviciu, ma cert cu barbatul, ma vad cu prietenii, rad, glumesc, ma enervez, ma relaxez … cateodata ma gandesc la EL …dar nu mi-e dor, mi-e “doare” … si atunci imi mut repede gandul ca sa doara mai putin.

 

===============

DUPA 48 de ani ai LOR, tatal meu a parasit-o pe mama mea, la inceputul iernii trecute … au stat 48 de ani impreuna, s-au aliat, s-au influentat, s-au sprijinit, s-au certat, s-au sustinut, s-au agitat, s-au linistit, s-au bucurat …toate unul pe altul. Chair daca mama a fost mai dominanta, nu facea nimic fara aprobarea LUI …si daca EL nu aproba, atunci isi facea un plan in a-l convinge. Chiar daca EL a fost mai supus, nu facea nimic fara sa ii spuna EI …si daca EA nu era de acord isi facea un scop in a o face sa tina cont de parerea LUI. Au luat impreuna decizii proaste si tot impreuna au tras consecintele. Au avut si multe succese, multe bucurii …au avut multi prieteni, au avut o viata sociala activa si bogata. Au stat impruena pana la final, mama la capatul LUI, rugandu-se, vorbindu-I, incurajandu-l , plangand lanag EL, tinandu-I lumanarea de final ….

 

DUPA plecarea LUI, viata mamei mele nu este usoara … si ma ingrijoreaza pentru ca eu sunt departe.

Stiu si inteleg ca este dezorientata, sensibila … stiu, inteleg si nu am nevoie sa imi explicati prin ce trece …nu vreau nici sa imi spuneti ce sa fac eu pentru mama mea ... vreau sa imi spuneti cuma fost la voi, asa incat, eu sa extrag din experientele voastre ce ni se potriveste noua.

 

Vreau sa aflu cum au trecut parintii vostri prin pierderea partenerului lor … nu voi, ci parintele ramas singur …

 

Cum a fost DUPA, pentru cel ramas ? Cat a durat pana si-a revenit, daca si-a mai revenit vreodata … cum

 

Cum s-a manifestat acest proces de doliu, cum s-a desfasurat aceasta durere in timp ?

 

Cum s-au comportat DUPA ?

 

Cum s-au obisnuit cu singuratatea de DUPA ?

 

Cum au mers mai departe, DUPA …?

 

Cum s-au impacat cu cuvantul “DUPA” ???

Editat de buflea, 24 aprilie 2015 - 20:56 .

[marius]

DUPA are un singur cuvant. A ramas un gol care nu s-a mai umplut niciodata.

Iti spun ceva.

Sunt oameni care duc o cruce mai mare si mai grea. Unul dintre acesti oameni este mama mea. Atunci cand unul dintre copii absolut normal la 23 de ani ramane orb din culpa medicala iar mai apoi paralizeaza, atunci cand sotul (tatal) intra in depresie si dupa un timp supararea va duce la atac cerebral si moare, atunci cand mort fiind il ingropi de ziua ta de nastere si ramai singura cu copilul paralizat si orb si-l hranesti si il speli in pat ce cruce ai de dus?

Dar cand stii ca vei muri si te intrebi cine si cum va avea grija de fiul tau paralizat si orb, ce cruce ai de dus?

Atunci cand nu ai raspuns la intrebari, atunci cand ai un raspuns dar ti se pare inacceptabil sa stii ca fiecaruia dintre noi ne sta pe umeri o singura cruce atat de grea doar cat sa o putem duce, un gram mai grea nu va fi. Poate asa iti va fi mai usor sa intelegi sau sa incerci macar sa accepti ca fiecare dintre noi avem un destin si oricat de nedrept ar parea sa fie in mod sigur suntem defapt norocosi pentru ca sunt altii care au o cruce mult mai grea decat a noastra si acestia trebuie ajutati din exact acest motiv.

Tu o ajuti pe mama ta, ea ajuta poate pe altii care o duc mai greu decat ea si e suficient sa te uiti in jos si ai sa vezi ce norocoasa esti tu, ce norocoasa este mama ta. Poate asa vei vedea altfel. Bucura-te de fiecare zi, agata-te cu dintii, traieste-o - maine poate fi prea tarziu si avem un singur bilet dus niciodata intors. Gandeste  invers. Viata este aceeasi.

[buflea]

Inteleg putin ce imi spui ...

 

O terapie in a trece peste DUPA, ar fi sa te uiti la cei ce cara o soarta mai grea, in aceleasi conditii.

 

Ai dreptate ...dar stii care e problema ? ...cred ca poti aprecia ce ai, atunci cand nu esti in durere ... cand viata ta "doare" in ganduri, in vise, in sperante, in deznadejde ... nu stiu daca o durere si mai mare, a altora, ajuta sa te doara pe tine mai putin.

 

Ceva de genul "mila mi-e de altii, dar de mine mi se rupe inima" ....

 

Nu stiu daca ii pot spune mamei mele la telefon ca deznadejdea ei este de fapt un noroc, ca se poate si mai rau ... nu stiu daca o sa ma auda.

 

Dar merita incercat ...

 

Mai astept exemple ....

[marius]

E suficient sa vada - asa va intelege.

[michelle-usa]

buflea asta e un topic de care ma lovesc aproape zilnic.

 

tata DUPA plecarea mamei a ramas ...pe jumatate. jumatatea lui buna a plecat si nu mai e cu el. e ca un copil care nu mai are nimic. tata care era cel mai puternic, cel pe care ma puteam baza, stinca mea...peste noapte a decvenit  ca un fir fragil de iarba...

 

am ales sa il aduc aici la citeva luni dupa plecarea mamei, ca sa-l sccoatem un pic din starea aia. dar a fost greu cca la mine, stiti cum povesteam , muncea nebuneste de dimineata pana seara doar sa nu se mai gindeasca la ea.

dar cred ca I-a facut bine sa iasa din mediul ala pt o vreme.

 

cand s-a intors au fost luni de zile in care a trebuit sa-l conving sa-I mute hainele, sa I le dea de pomana...dar cel mai greu a fost sa-l conving sa ia pozele si tablourile ei de prin casa.

eu cred ca asta e essential. e dureros pe moment, dar ma gindescc ca pe termen lung face bine.

 

tot DUPAa treb sa invete sa manice singur sa isi gateascca pt o persoana. eu aproape zilnic stau cu el la telefon si uneori mancam impreuna, eu masa de dimineta el masa de seara.

il ajuta mult telefoanele mele, il ajuta si faptul cafratele meu e acoolo si trece zilnic pe la el.

 

dar aproape zilnic isi adduce aminte de ea la telefon, uneori fara sa-si dea seama ma striga pe numele ei...plangesi acum mdupa ce au trecut 3 ani...ii lipseste si regret mult greselile facute fata de ea.

 

tata s-a apuccat si munceste mult...doar sa aiba o ocupatie, sa faca ceva sa uite...acum are 80 de ani si tot nu vrea sa se opreasca dintr-o munca inutila...nu am ce sa-I fac il inteleg pe de-oparte si ma enervez pe alta parte...dar ce stiu sigur e ca, ii e greu, sa se culce singur, sa se scoale singur...sa manince, sa isi faca planuri de unul singur...

 

cred ca pe mama ta, doar conversatii dese o pot ajuta si sa o lasi sa planga, doar sa o asculti...si daca poti fa-o sa se simta de folosinta...sa aiba preocupari., sa se intilneasca cu alte prietene (positive), sa mearga in drumetii la manastiri...ori pe unde se mai duc pensionarii....

[michelle-usa]

mai am un exemplu apropiat, e o prietena de a mea de la bible studies.

 

I-a murit sotul in decembrie. a murit de cancer, dar a avut o plecare lina, pregatita f frumos, cu scrisori de craciun pt nepoti...cu aniversarea a 50 de ani de casnicie cu o saptaman inainte de a muri.

credincios fiind toata viata, plecarea lui a fost ca o plecare spre o destinatie mult asteptata...dar nu mai intru in detalii decat daca vrei .

 

idea este ca prietena mea sufera multa fara el, dar aici mediul in care traieste zic eu cca o ajuta un pic mai mult.

la biserica sunt grupuri de "suferinta" pt cei care pierd pe cineva drag...sa ajuta enorm de mutl intre ei.

 

tot la biserica, ne rugam pt cei la nevoie, ii ajutam cu ce au nevoie in casa, ii ajutam sa fim disponibili cind au nevoie de o vorba, de cineva alaturi...

 

dar  si ea trece prin aceste luni de suferinta, in care ii lipseste persoana cu care a fost impreuna aproape toata viata...si zic eu e normal. e normal, e parte din viata suferinta asta, pur si simplu nu poate sa dispara peste noapte...poate fi doar un pic alinata.

 

 

chair ma gindeam ca in Romania, ar fi mult de ajutor daca ar exista aceste grupari  de suferinta...sau cum sa se numeasca, in care lumea se se ajute in cazuri din astea.

oare daca nu la biserica , unde s-ar putea organiza?

[kariguld]

buflea, e  un subiect foarte sensibil. si din punctul meu de vedere, fiecare om e diferit si reactioneaza diferit. unul se aduna mai repede, altul dureaza o vreme, la altii se poate intampla sa ramana undeva blocati si sa nu mai gaseasca drumul. 

 

din putinul contact ce-l mai mentin cu familiile pacinetilor, vad reactii diferite. cumva fiecare isi gaseste drumul mai departe. ce am observat, cei mai multi nu vor sa primeasca nimik, nici un fel de ajutor, vor sa stea in depresie, singuri. nici macar nu accepta o banala discutie cu cineva. se izoleaza de societate si asta dupa parerea mea e moarte spirituala. 

 

 

cunosc si cazuri in care partenerul sau copii si-au gasit drumul mai departe. si stiu si ce ia motivat sa mearga mai departe. 

cautarile aduc intotdeauna solutii. si e indicat ca persoana in cauza sa caute si sa doreasca, nu sa fie impinsa de la spate. 

[buflea]

Oh, Kari ...ce ma sperie moartea asta spirituala ...

Cum poți gasi un scop in viata, cand jumatate rin viata ta s-a dus si cealaltă trăiește la un ocean distanta ?

[lai]

Bunica mea, dupa ce a iesit la pensie, cand traia inca bunicul meu, a inceput cu prietenele ei, foste colege de facultate, un grup de remi (rummy). Se intalneau in fiecare saptamana, erau patru-cinci si faceau prin rotatie, la cate una dintre ele acasa. Incepeau de dimineata si continuau aproape toata ziua. In timp jocul de remi a ramas in plan secund, cea mai mare parte a timpului o petreceau mancand si povestind. Fiecareia, cand ii venea randul ei, ii facea o placere deosebita sa faca tot felul de sendvisele si salatele care mai de care mai fanteziste, cu tot felul de ornamentatii, sa pregateasca masa cu floricele, cu servetele, chestii de-astea. Putea sa ploua, sa ninga, sa arda casa, ziua aia din saptamana era sfanta, bunica n-ar fi ratat partida de remi pentru nimic in lume. Acum are 90 de ani, bunicul s-a dus de multa vreme, partidele de remi continua si eu cred ca au tinut-o pe bunica in priza dupa ce el n-a mai fost si continua sa o tina. In fiecare saptamana are un scop precis pentru care se pregateste, se aranjeaza, pe care il asteapta, in fiecare luna e randul ei sa sandviceasca si sa salateasca si petrece mult timp cu planificarea si organizarea, socializeaza, nu se simte rupta de lume, are cu cine povesti si barfi, are un motiv sa se mentina la curent cu politica si cu starletele de la televiziune si tot felul de alte subiecte ca sa poata participa cum se cuvine la discutiile de la remi. Intre timp multe din membrele initiale s-au dus si ele, au gasit altele, acum sunt si din generatia parintilor mei. La momentul actual toate sunt femei singure, cea mai tanara e divortata, celorlalte li s-au dus, de-a lungul anilor, sotii, si cred ca grupul asta a indeplinit pentru ele si functia grupurilor de care spunea Michelle.

[andacos]

Nici tatal meu nu  a trecut peste...desi a cautat sa-si urmeze viata,tata avea 56 de ani(neimpliniti)cind a murit mama si a ramas si cu o fata de 14 ani in casa parinteasca.

 

Golul lasat nu a  fost umplut niciodata,nici acum dupa 19 ani el nu a trecut pe deplin peste...

 

Nu cred ca exista reteta de"a trece peste"...fiecare are felul lui de a trai durerea,de a se impaca cu situatia ,de a merge mai departe.

 

Intre parintii mei a fost si o mare iubire,foarte mare...de asta pe mine nu ma mira de fapt comportamentul tatei.In casa ,portretul mamei ii zimbeste din perete,la fiecare ora din zi si din noapte,si el s-a ingropat la inceput in munca ,multa munca ,zi lumina as spune(transferind pe umerii mei sa spun asa raspunderea pentru sora mea,insa eu nu aveam cum sa tin locul mamei...)...de fapt si el s-a stins ,cu fiecare an care a trecut.

 

I-a supravietuit 19 ani,insa ea este tot acolo in inima si sufletul lui.Si va rmaine pina in momentul in care Dumnezeu ii va aduce din nou impreuna.