Bună ziua!
Nu am mai scris de muuuultă vreme aici, deși am citit subiectul destul de des, am citit răspunsurile primite, am citit felul în care priveam problemele mele pe atunci.
La momentul acela nu prea vedeam rezolvări și nu-mi doream decât să plec de acasă la facultate, adică să treacă timpul odată și să nu mai locuiesc acolo. Între timp s-a întâmplat asta, imediat trec în anul 3, sunt studentă și... Orașul în care locuiesc și sunt studentă, la vreo 300 și ceva de km de casă, mi-e mai acasă decât locul unde m-am născut și am crecut. Și probabil asta se întâmplă în cazul tuturor la un moment dat, la alții mai devreme, la alții mai târziu, ne schimbăm cu toții la un moment dat locul numit „acasă”, evident, depinde mult și de ceea ce am trăit în acele locuri...
Uneori nu vreau să îmi amintesc perioadele când eram mai mică, perioadele de mama-tata-mama vitregă, perioadele de certuri, de învinuiri, de reproșuri. Am aproape 22 de ani și văd lucrurile altfel acum, nu-i învinuiesc pe niciunul (încerc, de fapt), atât au știut să facă, atât au putut, fiecare mi-a vrut binele. Între timp mama vitregă și tatăl meu s-au despărțit la câteva luni după ce am plecat la facultate, tatăl meu a avut o relație extraconjugală și a așteptat să plec eu la facultate ca să facă și el pasul acesta, mi-a mărturisit el însuși că tot ceea ce a fost între el și mama vitregă n-a fost iubire, ci a fost o nevoie de-a lui de stabilitate, de ceva matur și stabil, dar după a realizat că are nevoie și de dragoste și... În fine, mă abțin să mai judec, o fac des și în aceeași măsură îmi repet că nu am de ce s-o fac și nu sunt responsabilă pentru faptele alor mei. Dar am cam simțit lucrurile astea, adică la un moment dat am știut sigur că nu e deloc dragoste ce e între ei, doar stau împreună din comoditate, din... alte varii motive, doar din iubire nu. Tatăl meu mi-a tot spus că, dacă nu eram eu la mijloc, el ar fi plecat mai devreme, dar n-a vrut să-mi strice mie viitorul, în fine...
Dacă mă întrebați de mama vitregă, despre relația mea cu ea, încă ținem legătura și o vom ține mereu. E adevărat că poate n-a știut mereu cum să se comporte și cum să gestioneze situația, dar îmi repet că atât a putut, atât a fost învățată să facă, ea a fost crescută într-un mediu dur, lipsit de iubire și afecțiune etc, a reiterat ceea ce i s-a oferit acasă. Și n-o învinuiesc doar pe ea, de fapt încerc să nu-l învinuiesc nici pe tatăl meu (și el a contribuit la creșterea și la educația mea, normal, deși în ultimii ani de liceu a fost și absent, avand în vedere relația extraconjungală), nici pe mama... Am ajuns să fac terapie, merg la psiholog, știe doar mama, tatăl și mama vitregă nu ar fi deloc receptivi la asta, dar pe mine mă ajută mult. Mă ajută mult pentru că în continuare lucrurile sunt dificile, dacă acum câțiva ani era conflictul mama și mama vitregă+tata, acum e conflictul mama vitregă-tata în floare, în sensul în care mama vitregă face aceleași lucruri pe care le făcea și referitor la mama mea în trecut, îmi vorbește urât de tata etc. Eu o consolez și o susțin, deși sunt sătulă să aud cât e de ... tatăl meu, ce a făcut etc. L-am judecat destul pe tata, dar în același timp îmi dau seama că e viața lui și sunt alegerile lui, i-am repetat că nu ar fi trebuit să înșele, în același timp, cu toate că o lungă perioadă n-am fost fericită cu alegerea lui și m-a frustrat, m-a chinuit ceea ce a făcut, îl văd fericit și asta pentru mine contează.
Habar nu am cum să sintetizez ceea ce vreau să scriu, nici măcar nu mi-am făcut un plan înainte, scriu ce simt, ideea e că am citit și recitit subiectul ăsta și am simțit nevoia să vin cu un update. Un update prin care să zic că sunt studentă, că lucrez un fel de part-time (primesc task-uri lunare și banii sunt în funcție de câte task-uri primesc și câte ore reușesc să lucrez), că simt că am lucruri care încă dor înăuntrul meu, că încă mă simt un copil care caută afecțiune și sprijin de la părinți, dar nu le găsesc mereu, că am început să fac terapie pentru că simțeam că doare și pentru că aveam o relație destul de toxică, adică eram f. dependentă de partener (încă sunt cu el, a fost de multe ori colacul de salvare pt situațiile în care mama vitregă mă suna non-stop și vorbea urât despre tata, și nu mă lăsa să am timp personal și mă controla, la polul opus - tata, care nu prea mă sună și pare dezinteresat, dar așa e el, și cu asta încerc să mă obișnuiesc, văd partea bună a lucrurilor - îmi oferă libertate și are încredere în mine, și mama, cu care s-a îmbunătățit relația de când am plecat la facultate (dar și în liceu, am avut ocazia să ne vedem mai des), deși și în cazul ei și al meu sunt lucruri care mai provoacă răni sau care ne zgârie pe amândouă. Nu-i ușoară viața mea acum, dar nu era nici pe-atunci când scriam mesajele anterioare, ce e diferit acum e că pot să-mi iau singură viața în mâini și pot să decid pentru mine asumându-mi deciziile, deși încă sunt fetița din 2014 căreia îi e frică să nu supere pe nimeni, căreia îi e frică să spună adevărul, care nu prea știe să pună limite, care nu are încredere în ea și care ia lucrurile personal, care se crede responsabilă pentru ce fac și pentru ce zic alții. Și desigur că lucrurile astea se vor putea rezolva cumva, cândva, eu una așa sper, măcar singură să le rezolv, dacă adulții din jurul meu nu sunt atât de conștienți de problemele lor...
Am susținere financiară din partea părinților mei naturali, cu mama vitregă, repet, țin legătura, am fost acasă și am petrecut câteva zile și cu ea, n-aș vrea să rup vreodată legătura (și tata nu mi-a impus asta niciodată) pentru că îi sunt recunoscătoare că m-a crescut, că a făcut tot ceea ce a știut și a putut, ba chiar în liceu s-a îmbunătățit relația considerabil, în sensul în care simțeam că mă sprijină și puteam să vorbesc mai multe lucruri cu ea (iar asta s-a întâmplat odată ce am început să am rezultate școlare și să obțin premii la etape naționale). Sunt ok din punct de vedere școlar astăzi datorită în special mamei vitrege, care m-a susținut, m-a încurajat să învăț (uneori poate că nu așa cum aș fi vrut), nu sunt ok în schimb pe partea asta emoțională, mi-e destul de greu să mă adaptez, comunic greu, nu prea reușesc să spun ce mă deranjează, dar aici deja sunt lucruri care țin de mine și eu sunt singura care le pot rezolva.
Consider că a fost o perioadă urâtă și grea cea în care am scris pe aici, dar lucrurile și-au găsit cumva rezolvarea, iar acum, de la distanță, mi-e mult mai ușor să păstrez legătura cu cei 3 părinți ai mei, cu toate că orgoliile au rămas la fel de mari, cu toate că uneori sunt sătulă să aud cât e de... tata sau sunt sătulă să aud că am 2 părinți „idioți” și care „nu mă merită”. Eu încerc să iau lucrurile bune din fiecare relație, deși sunt și lucruri rele în toate 3 și, exact ca atunci când eram mică, eu sunt cea care sunt la mijloc, cea în capul căreia se sparg toate oalele. Cam atât despre mine, despre problemele mele de adolescentă, atunci erau unele, acum sunt altele, dar în principiu au aceeași bază. Îmi cer scuze că m-am lungit atât și... Vă mulțumesc pentru că atunci când am avut atât de mare nevoie, mi-ați oferit răspunsuri și ajutor!
, (eu nu o consider asa), nu comenta nimik din ce ii povesteam.
