Inca de pe la 12-14 ani, am fost abordata, umilita sau intimidata de diversi ciudati. Nu am avut niciodata curajul sa le spun parintilor despre aceste intamplari, sa cer ajutor, nu am stiut cum sa reactionez altfel decat blocandu-ma, ulterior, am incercat sa ii evit. Prin urmare, nu am, efectiv, solutii pentru astfel de situatii, in afara de a ma indeparta, si nici asta imediat.
Astazi, un astfel de ciudat mi-a abordat copilul si, apoi, pe mine. Sau copilul prin intermediul meu. Am profitat de faptul ca i-a sunat telefonul si m-am indepartat, insa, in timp ce ocoleam zona, ne-a iesit iar in cale, ne-a strigat, mai avea ceva sa ne spuna. Ne-a spus si, in sfarsit, a plecat in treaba lui.
Insa eu m-am intors acasa cu sentimente amestecate. Ma simt o bleaga, ca in copilarie, cand eram victima perfecta. Mi-e ciuda pe mine, simt ca nu sunt in stare sa imi protejez copilul. Desi copilul are instructajul facut si rasrepetat, am citit acel subiect deschis de mamagiuliei acum cativa ani, m-am inspirat de acolo.
Totusi, prin faptul ca n-am reactionat prompt, sa tai raul de la radacina, sa nu indemn copilul sa raspunda la salut, simt ca am contrazis, prin practica, toata teoria anterioara.
Sunt obisnuita ca fetita mea sa fie admirata si laudata pe strada, asta se intampla de mult, de cand avea 2 ani. Sunt obisnuita si sa mi se spuna ca e un copil nemanierat, rasfatat, pentru ca ea aplica teoria si nu vorbeste cu strainii, nu raspunde la salut, la uzualele cum te cheama, cati ani ani.
Asa ca am facut un compromis: cat timp este cu unul dintre noi, eu sau tati, raspundem la salut si ne prezentam, daca este cazul.
Insa acum... m-am simtit murdarita, parca mi-ar fi balosit copilul.
Ce sa fac sa nu mai fiu asa momaie? Mi-e si cumva de vreo reactie ciudata a acestor oameni, ii consider imprevizibili.