39 raspunsuri la acest subiect

[carmenica13]

succes mamicile 

[Anda08]

mai asteptam povesti mamicute dragi

[icailoaie]

Superbe povestile de pana acum.!

[MihaelaGheorghe]

Povestea noastra este una mult mai lunga, insa am incercat sa o scurtez un pic. Sper sa va placa.

Povestea mea nu e poate cea mai emotionanta din lume, e asa cum am trait-o eu printre clipele de spaima, neliniste, emotii.

A fi mama pentru mine este cel mai frumos si obositor lucru din viata mea. Este un dar pentru mine si sotul meu si suntem fericiti ca o avem pe Rebeca.

De obicei la spital se ajunge dupa ruperea apei, la mine insa nu a fost asa. In prima zi a saptamanii 39 de sarcina seara la 9 jumatate au inceput contractiile si la 2 noaptea am ajuns la spital la recomandarea medicului. In noaptea aceea ma framantau tot felul de griji si ganduri, toate emotiile din prima zi de scoala si cele de la bacalaureat, inmultite cu noaptea nedormita dinaintea examenului de licenta, adaugand si ceva tremur din ziua nuntii erau prezente in mintea mea. .
Spre dimineata mi s-a rupt apa si in maxim o ora a venit pe lume micuta mea Rebeca. Mi-au dat-o putin, am pupat-o pe manuta si i-am spus ca o iubesc. Mai tarziu am aflat ca a avut 2,900 kg si 49 cm. Emotiile de la internare faceau loc unor sentimente unice din viata mea.

La un control de rutina cand Rebeca avea o luna jumatate am aflat ca are o malformatie la inima si trebuie operata de urgenta. Cu ajutorul medicilor romani din Germania Rebecai i s-a dat o noua sansa la viata.

O iubesc mai mult decat oricine in lumea asta. Ma simt mandra ca sunt mama ei chiar daca este un copil nazdravan.Daca as fi putut sa o desenez nu as fi desenat-o asa frumoasa si stiu ca Dumnezeau mi-a trimis aceasta minune de fetita cu un scop.

[aria]

             A fost odata...si inca mai este o iubire frumoasa, inceputa sub senin de iulie, cu 13 ani in urma. Apoi, dupa destul timp, in 2010, o zi de septembrie a schimbat totul. Eram la un examen, unul dificil, din domeniul cercetarii. Chiar inainte sa intru in sala de examinare, mi-am dat seama ca ceva intarziase si ca organismul meu, care functiona ceas, acum...nu dadea semnele lunare.

Dupa examen, prima farmacie, test de sarcina, bucurie imensa!

            Si povestea continua pe 11 imai 2011.Ora 6-trezirea, oricum nu prea dormeam de doua nopti. Drumul spre Iasi, fara emotii, cu un calm de zile mari. Ora 8.30, oprire la mitropolie. Am mers si m-am inchinat la Sfanta Paraschiva, m-am rugat pentru sanatatea copilului meu. Ora 9 - sosirea la spital. Personal foarte dragut, formalitati, internare, monitorizare…O asistenta mai nevricoasa mi-a vazut pruritul de sarcina si m-a speriat spunandu-mi ca poate sa fie stafilococ. Eu facusem analizele, stiam ca nu am, dar…teama se instalase. Timpul a zburat, s-a facut 11.30, mi-au adus scaunul cu rotile si m-au urcat la blocul operator, la alt etaj. M-a intampinat anestezistul, un OM extraordinar, A urmat sonda, anestezistul m-a tinut de vorba mereu, mi-a « indulcit » drumul spre sala de operatii. Ajung in sala, un aer foarte rece. O echipa de medici (vreo 3, plus anestezistul) si o alta de asistente (vreo 4 de la neonatologie plus altele) se pregateau de zor. Parca eram in filme, asistam acolo tacuta, faceam ce mi se spunea…Rahianestezia…vreo 3 intepaturi, nu reuseam sa las umerii moi. Am reusit, ma intind…incepe. Simt prima taietura, una superficiala, le spun…se instala foarte greu rahi la mine si nu era timp mult, nu aveau timp sa astepte sa isi faca efectul. Eu ma plangeam de dureri, medicii incercau sa inainteze…Anestezistul m-a incurajat in permanenta. M-a sedat, durerile erau mari. Mai apoi m-au drogat cu niste substante f puternice (asta am aflat de la medici dupa…).  Am auzit deodata plansetul fetitei mele. Mi-au luat masca, mi-au aratat fetita, am pupat-o…si a continuat operatia. M-au dus la ATI, tot in dureri. Cand mi-am revenit cat de cat simteam dureri crunte si plangeam fara motiv. Tot intrebam de copil. Mi-au spus ca e bine Ariana mea, ca e o finuta si o scumpa. O asistenta mi-a dat telefonul ei, sunase sotul sa ma linisteasca…Imi curgeau lacrimile, nu stiam de ce, sotul ma linistea, spunea ca fetita e bine, dar eu plangeam. Nu plangeam de durere, ci de bucurie ca am adus pe lume o fiinta, ca ma leaga de ea firul cel mai puternic nuumit VIATA.

M-au dus in rezerva cam in doua ore. Pe la ora 16 mi-au adus fetita, o vazusem doar pe mobilul sotului. Momentul intalnirii…a fost minunat. I-am vorbit si mi s-a parut mie ca atunci a deschis ochisorii, niste ochi mici si albastri…I-am vazut lumina ochilor si mi-a venit sa sar atunci din pat. Asa fumoasa, asa plapanda, asa micuta…si a mea! Mi-a dat putere faptul ca am vazut-o.  Am cerut fata, am stat cu ea, am capatat forta de la fiinta fragila si micuta de langa mine. Am petrecut multe ore cu ea, incercam sa nu pierd nicio picatura de colostru, sa i-o dau fetitei mele. Ea, atat de curajoasa, era cuminte, ma astepta, asa ca si eu m-am fortat sa ma fac bine repede. Saream din pat la propriu cand mi-o aduceau in camera, nu mai conta operatia, durerea, nimic. Conteaza doar minunea mea cea mare, copilul meu!

                  Fiecare clipa e mirifica alaturi de ghemotocul de iubire de langa noi. Am plans in tacere langa ea, am plans de bucurie, o bucurie pe care doar parintii o impartasesc atunci cand isi vad pruncii. Fireste ca fetita mea e copilul cel mai grozav, ca a depasit inchipuirile lui tati si ale mamei, ca ne uimeste in fiecare cllipa…Si maine face 3 anisori. Am o minune de 3 ani!
 

[valitzaa]

1 Septembrie 2012 – cea mai fericita zi din viata mea! Atunci a venit pe lume fetita mea, un ingeras frumos si sanatos, ce a primit nota 10 la nastere.

Fiind prima nastere am avut mari emotii si, chiar daca aveam mare incredere in medicul ce a monitorizat sarcina pe tot parcursul ei, aveam totusi acea teama de necunoscut.

Nu stiam exact ce se intampla, desi primisem multe incurajari de la prietenele mele care au mai nascut.

Primele contractii au aparut noaptea la ora 2:40. Initial am crezut ca sunt doar contractii false asa ca nu m-am agitat foarte tare. Am facut un dus si am mers din nou la somn. Dimineata, la ora 6 contractiile au devenit din ce in ce mai puternice si mai frecvente. A fost momentul cand am stiut clar ca voi naste in acea zi. Am pornit in graba spre clinica, unde am fost permanent monitorizata de medici. Totul decurgea ca la carte - dilatatie buna, bebelusul nu intampina niciun fel de problema pentru a se putea naste pe cale naturala.

Dupa 5 ore de travaliu am ajuns in sala de nasteri. Eram nerabdatoare sa-mi vad in sfarsit ingerasul. Si a venit mai repede decat ma asteptam. Un planset puternic m-a "anuntat" ca miracolul s-a produs. Pentru ca, da, nasterea in sine este un miracol! Nimic nu se compara cu bucuria de a tine pentru prima data copilul in brate! Daca se spune ca durerile nasterii nu pot fi asemuite cu nimic altceva, este adevarat, insa atunci cand iti vezi pentru prima data copilul totul este dat uitarii.

[Anda08]

Mai aveti timp pana pe 24 Mai - grabiti-va!!!!

[Anda08]

Haideti - ultimele 5 zile in care va mai puteti inscrie!

[Laura25]

Desi stiu ca fetei mele i-ar placea f, mult catelul, nu scriu sa ma inscriu in concurs, doar mi s-a facut dor si am cautat povestea noastra, asa cum am scris-o in urma cu 8 ani 

 

 

 

"

Nu sunt cu nimic mai speciala, nu sunt o mama eroina si nici nu m-am simtit mai curajoasa sau mai puternica decat alte femei. Am simtit doar, intr-o zi torida de iunie, ca soarta mi-a zambit un pic mai larg.

Povestea noastra incepe in 2003, cand in septembrie, primul test de sarcina facut in viatza mea a iesit cu 2 liniutze. Emotiile si bucuria erau de nedescris. Aveam 2 ani de la casatorie si un copil era tot ce ne doream. Din nefericire, in cateva saptamani au aparut durerile, scurgerile maronii si verdictul: sarcina oprita in evolutie. Experientza a fost cumplita pentru mine, care nu avusesem nici o problema de sanatate mai serioasa de o raceala: un chiuretaj facut cu o anestezie ce nu prinsese mai deloc, o saptamana de dureri si hemoragie intense. Medicul la care am fost (considerat cel mai bun din oras) nu a catadicsit sa imi dea nici macar o reteta cu un antibiotic dupa chiuretaj, la intrebarile mele fara numar raspunsul era invariabil: nu stiu, se intampla, nu e o cauza anume, mai asteptati 2-3 luni si incercati din nou.

In apilie 2004, liniutzele magice au aparut din nou. Tragedia a venit insa repede: am pierdut din nou sarcina la 8 saptamani (tot oprita in evolutie). Simteam ca sunt in pragul unei depresii, ma obsedau intrebarile : « De ce ? » « De ce eu ? Cu ce am gresit ?” Am avut mereu alaturi familia si prietenii si am trecut si peste asta. Am hotarat insa ca trebuia sa aflu mai multe, sa incerc si sa fac ceva mai mult decat sa astept.

Am plecat la Iasi si am avut norocul sa intalnesc un doctor foarte bun si un om deosebit: dr. Irina Dumitrascu de la Maternitatea Cuza Voda. Ea m-a ajutat sa merg mai departe: am facut un set complet de analize, o histeroscopie, un tratament cu Duphaston. Concluzia ei a fost ca anatomic, totul e in ordine, trebuia sa avem grija sa incepem un tratament de sustinere a sarcinii imediat ce aflu ca sunt insarcinata si sa ma rog la Dumnezeu sa fie bine.

In prima saptamana din noiembrie 2004, am facut testul de sarcina numai ca o confirmare, caci eram sigura ca sunt din nou insarcinata (desi ciclul nu imi intarziase decat o zi). Am plecat plina de sperante la Iasi. Sarcina era prea mica pt a se vedea la ecograf, dar am inceput un tratament cu utrogestan si gravibinon. Ma simteam bine, eram fericita, dar sufletul imi tremura zi si noapte la gandul ca totul se poate repeta, ca as putea pierde din nou copilul. Numaram zilele si orele pana la implinirea celor 7 saptamani de sarcina cand eram programata la un nou ecograf. Tot ce imi doream era sa vad si sa aud batand inimioara bebelusului.

O buna prietena de-a mea urma sa nasca in cateva zile si a mers cu mine sa se interneze. Eram impreuna in sala de consultatii, eu pe masa de ecograf, d-na doctor tocmai imi spunea sa iau exemplu, cu asa o burtica sa vin si eu … cand o vad ca face ochii maaari, se incrunta putin, apoi i se intinde un zambet pe toata fata. (In sinea mea, ma gandeam ca e de bine, daca zambeste, dar ma intrebam oare ce o fi!?!?) « Ia te uita, sunt doi! » ?!?!?!? « Poftim!?!? » « Ia uite! » imi zice si intoarce monitorul spre mine. « Ia sa vedem si inimioarele. »

Daca ati facut macar o data un ecograf de genul asta si ati auzit pt prima data zgomotul ala unic, ce iese din boxe si reprezinta bataile de inima ale bebelusului vostru, stiti ce am simtit. “Tic .. tic .. tic .. tic (si zgomotul “de fond” ca in filmele cu alieni). “Ia sa-l auzim si pe al doilea. ” Cu o tonalitate mai ridicata si un pic mai repejor : “tic, tic, tic …” Intreb: “Sigur nu se aude inima mea? Ca mi-a ajuns in gat cu totul”. Pluteam … nu mai stiam ce sa spun, cum sa ma manifest, simteam ca explodez. Era prea frumos… era …

Abia asteptam sa ies, sa imi sun sotul, sora, parintii. Vroiam sa stie toata lumea minunea pe care o traiam. D-na doctor ma intreaba : « Sotul e pe hol ? » zic : « Nu, nu a putut veni » « Hm ... neaparat sa-mi spuneti cum a reactionat ». Am stat apoi la discutii legate de tratament, de ce trebuie si nu trebuie sa fac si am luat impreuna hotararea ca la 10 saptamani sa vin sa imi faca un cerclaj preventiv, pt a creste sansele ingerasilor sa stea in burtica pana se fac destul de mari.

Cum am iesit, pun mana pe telefon sa sun sotul. Era la serviciu. Ma intreaba nerabdator cum e (si el astepta cu sufletul la gura sa ii spun ca e bine, ca bebelusul e la locul lui), ii zic ”Stai jos? Eu zic sa te asezi … » El : « Hai, nu ma omora acuma, spune daca e bine ! ». Zic « Da, e bine … numai ca am auzit inimioare » EL : « ??? Adica ? Si nu e bine ca bate inima ? Nu asta asteptam ? » « Ba da, numai ca sunt inimioare. Doua ! » (deja vizualizam perplexul si nedumerirea de pe fata lui « Iiii ?>> « Avem gemeni » … pauza … liniste totala …si aud strigatul catre colegi « Bagami-as, am gemeni ! ». Era atata bucurie si exaltare si un amalgam intreg de emotii in strigatul ala, ca m-a busit instantaneu si rasul si plansul. Cand am ajuns acasa, l-am gasit pe un scaun in bucatarie, cu o tigara ce ardea singura in scrumiera, cu privirea pierduta si un zambet intins pe toata fata. Din ziua aceea totul s-a schimbat in viata noastra.

A urmat o sarcina dificila, cu emotii mari, contractii si dureri inca din primele luni. Dimineata ajungeam la servici, stateam intai jumate de ora in baie si terminam de dat afara tot ce mancasem si abia apoi ma apucam de treaba. Seara se repeta uneori figura. Imi imintesc ca intr-o zi m-am dus sa decartez si m-a cules sotul de pe jos din baie, ca lesinasem putintel.

Dupa ce am facut cerclajul, desi mi se daduse concediu medical, m-am intors imediat la servici (mi se parea ca ma simt bine si nu vedeam rostul statului acasa). Era la mijlocul lui decembrie. In ajunul Craciunului, am plecat la cumparaturi. Ma durea burta si ma simteam rau, dar am zis ca iau un no-spa, ma intind cand ajung acasa si gata. Am luat pastilutza, m-am culcat, dupa o ora ma trezesc sa ma duc la baie … sange! Parca mi s-a scurs toata viatza din mine in secunda aia. Deja ma gandeam iar la chiuretaj, disperare, toate visele mele distruse. Am sunt doctoritza care desi era seara de Ajun mi-a raspuns foarte amabila si mi-a dat toate sfaturile ce le putea da prin telefon. Asa am ajuns sa imi petrec Craciunul in perfuzie. Am avut norocul sa gasesc o asistenta care a venit si mi-a pus perfuzia acasa, nu a trebuit sa plec in spital. De fapt, contributia decisiva a fost a sotului, care desi bause putin cu socrii, s-a urcat la volan si a condus 20 km sa aduca asistenta de acasa si a colindat pe la jumtate din farmaciile din oras in cautarea uneia deschise si cu medicamentele necesare perfuziei mele.

Dupa 2 zile, cand am vazut ca ma simt bine, am plecat la control la Iasi. Hemoragia fusese de la fortarea firului de cerclaj, dragutii de ei, gogoloii mei stand cu capusoarele bine infipte la iesire din uter spre colul uterin (care de altfel era usor deschis). Adica, daca nu era cerclajul (sa-i dea Dumnezeu sanatate doamnei doctor ca l-a facut la timp), as fi pierdut sarcina. Atunci mi-a spus d-na doctor categoric : « Daca vrei sa duci sarcina la capat si chiar vrei copii astia, trebuie sa renunti la servici, plimbari si sa stai la orizontala. Numai la baie ai voie. »

Prima ecografie la care a asistat viitorul tatic ne-a adus inca o veste mare : unul va fi sigur baietel, celalalt, destul de probabil, fata. Sotul meu era in extaz, isi dorea foarte mult o fetita (care de altfel la prima intalnire prin intermediul ecografului i-a facut cu mana. Cred ca a fost momentul in care el s-a indragostit iremediabil de fetitza lui). O alinta “surpriza tatii” si peste tot spunea ca asteapta un baiat si o surpriza.

In a doua zi de Pasti, pe 2 mai, a murit bunica mea de care fusesem foarte atasata. Nu am putut merge la inmormantare (era la peste 200 km), dar m-a afectat si am plans atat de mult in ziua aia, ca am ajuns din nou in perfuzii.

Cand am implinit 30 de saptamani de sarcina am rasuflat usurata ca am ajuns pana la punctul cand sansele de supravietuire ale bebelusilor erau reale, chiar daca s-ar fi nascut prematur. La toate ecografiile facute s-a vazut o diferenta foarte mica intre puisori. Si tot timpul au stat “la discutii”, amadoi cu capul in jos, fata in fata. Ultimele 4-5 saptamani de sarcina au fost mult mai usoare. Ma simteam bine (mi-am permis chiar o iesire la iarba verde in we de dinainte de a ma interna), copilasii faceau kung-fu la mine in burtoi (nu mai era demult burtica) pe ficat, rinichi si ce mai gaseau la indemana. In ultima luna am luat 4 kg in 3 saptamani. Ma ridicam de jos cu o mana tinandu-ma de sale si cu una de sub burta, sa nu o scap.

 

In duminica in care implineam 36 saptamani de sarcina, d-na doctor era de garda si m-a chemat sa ma interneze. Vroia sa fiu acolo daca o porneau shtrumphii la vale, distanta dintre Piatra Neamt si Iasi fiind una destul de mare in caz de urgentza.

Era o dimineata superba de vara, pe 12 iunie (DPN-ul era 10 iulie). Am plecat de acasa bombanind tot drumul, ca eu ma simt bine, ca nu nasc acuma si o sa mor de cald prin prin maternitate in Iasi, in loc sa stau acasa la umbra Pietricicai. Sotul statea mai mult cu mana dreapta pe burta mea decat pe volan (primind suturi la greu pt asta) si negocia cu mine ce nume sa le punem (a fost o intreaga discutie toata sarcina, s-a ajuns de la glume la certuri cu amenintari si inapoi). In final, aveam ales un nume pt fata (de fapt aveam vreo 3 …si de rezerva), dar nici unul pt baiat. Chiar am intrebat la un moment dat ce facem daca sunt 2 baieti si a venit repede replica : « te fugaresc de acasa » insotita de un zambet suav.

Ajungem la maternitate, eu dand non-stop indicatii sotului : unde gaseste lucrurile pt bebelusi, cand si cum sa mi le aduca, ce sa faca acasa cu florile si pisica, ce si cand sa manance … De fapt, muream de emotie. Nu mai facusem un ecograf de 6 saptamani, abia asteptam sa ii vad, sa vad ca sunt mari si bine. Dupa aproape 3 ore de asteptare (d-na doctor era intr-o operatie dificila), in sfarsit intram in sala de consultatii.

Primul il ia la masurat pe baiat, care statea in stanga : dimensuini, pozitionare. Statea bine mersi cu capul in jos, aproximativ 2700g, avea o circulara de cordon de care urma sa ne ingrijoram cand era sa se nasca. Cand trece in dreapta, o vad ca se cam schimba la fata, ia cateva dimensiuni … aproximativ 1700g. Inghet (desi erau binisor peste 25 de grade)! Cu 6 saptamani inainte erau aproximativ la fel. Se intorsese si cu capul in sus, ceea ce doctorita a spus ca e bine, ca daca ramanea cu capul in jos, spatiul era si mai mic, putea fi si mai rau. Mai masoara niste tensiuni prin artere, se uita la inimioara, la tot ce se putea. Verdictul : in nici un caz nu o sa pot naste natural ( nu ar fi suportat bebelusul mic 2 randuri de contractii, plus faptul ca era cu capul in sus), urma sa ma tina sub monitorizare zilnica si sa vedem cat de repede este necesar, operatie de cezariana. Speranta era sa ajung cu bine la 37 de saptamani.

Am pus o mie de intrebari si alte o mie imi umblau prin cap: as fi putut face ceva mai din timp, daca as fi fost mai des la control, daca as fi stat in cap, daca as fi mancat altceva, daca …. Concluzia a fost ca baiatul crescuse foarte mult in ultima luna, i-a luat spatiul si hrana necesara celui mai mic, stand foarte bine cocotat pe vasele de sange ce il alimentau (nu am aflat sigur daca e fata sau baiat, asa ca a ramas « surpriza tatii » pana la nastere).

Am stat in noaptea de duminica spre luni in maternitate, numai cu gandul ca pana la urma trebuie sa fie bine. Facusem Celestone 4 saptamani, erau destul de aproape de termen, nu erau chiar foarte mici. Am « comandat » sa mi se aduca integrame si carti de citit, ca trebuia sa mai stau cel putin o saptamana pana la operatie.

Luni dimineata urma sa ma cheme doctorita la un nou control, sa vedem care e situatia, sa hotarasca ce facem, ea incheind garda si revenind, in mod normal, in spital abia miercuri dimineata. Stateam ca pe ace, ma uitam la ceas din 3 in 3 minute. Fetele cu care eram in salon ma tot invitau la masa, eu am ros un covrig si nu ma induram sa plec in sala de mese, ca imi era frica sa nu ma caute d-na doctor si sa nu ma gaseasca.

In sfarsit, vine o asistenta si imi spune ca sunt asteptata jos, la ecograf. D-na doctor m-a intampinat cu un zambet usor obosit (umblau zvonuri printre gravidutze ca in noaptea aia fusesera niste nasteri complicate, un avort in 4 luni care a necesitat interventie chirurgicala de urgenta cu scos uter pt a salva viata mamei). Ma sui pe pat, cu fata in sus, sa aiba acces mai usor in dreapta, la botzul mic. Masoara din nou indicii de pe artere, ritm cardiac 80. Imi zice sa ma intorc pe o parte. Ritm cardiac 120. Hopa !

Se uita la mine, se uita la monitor : « Da, ii scoatem afara. Nu e bine deloc, intra in suferita fetala asta micu si nu mai putem astepta. O sa aiba mai multe sanse daca se naste acum. » Eu zic cu un firicel de glas : « Daca asa credeti ca e bine, ok ! » « Offf, numai cu dumneavoastra nu ma gandeam ca o sa am treaba azi ! » si imi zambeste incurajator.

Era aproape 11:30 (garda ei trebuia normal sa se termine la 12). Incepe sa dea telefoane : cand e libera sala ? Unde e anestezistul cu care lucreaza ea ? Ma intreaba de vreo 3 ori ce am mancat. Zic : « un covrig » (vad privirea dezaprobatoare din spatele zabetului amabil). “Vrei rahi? Cred ca asta o sa facem, ca e mai bine, mai ales ca ai mancat un pic. S-ar putea sa te doara capul, dar e riscul mai mic. Nu stiu astuia mititel cat de bine i-ar fi cu o anestezie generala ». Iar eu, cu un sfert de gura : « Bine, daca asa e mai bine, nu-i nici o problema. Rahi sa fie ! » (aveam o vaga ideea ce insemna tipul asta de anestezie. Stiam ca o sa fiu consienta si o sa aflu imediat cum sunt shtrumphii, ceea ce ma bucura). « Fugi sus, ia-ti bagajul si cobori la sala de nasteri. Cam intr-o ora jumate e libera sala si sa avem timp sa te pregatesti. » « Si firul de cerclaj ? »(aveam eu o obsesie ca o sa uitam de el si o sa raman « cusuta » pana la adanci batraneti). « Scoatem si firul acuma ! »

Urcand cu liftul cele doua etaje pana in salonul unde eram cazata, incercam usor-usor sa ma dumiresc, sa realizez ca urma sa nasc. Pun mana pe telefon sa imi chem sotul de la Piatra. Incerc pe cat posibil sa nu il alarmez. Ii spun sa mearga incet, ca mai dureaza cateva ore pana ma poate vedea, sa stea linistit ca sunt bine. Ii spun ca il iubesc (ma strafulgerase o ideea ca totusi se putea intampla ceva nasol cu mine in timpul operatiei) si il rog din nou sa aiba grija cum conduce. Incerc sa dau de mama, dar nu raspunde nimeni. Imi sun sora mai mare, sa anunte ea pe toata lumea. In timp ce imi strangeam lucrurile cu o mana, cu cealalta tineam telefonul, incercand sa fiu coerenta si sa par stapana pe situatie, vine doctorita Paun (rezidenta ce lucra cu doc. Dumitrascu) sa ma grabeasca. Sala era libera.

Din clipa aceea evenimentele au inceput sa se precipite, eram prinsa intr-un iures si nu realizam ce mi se intampla, parca asistam din exterior la un film in care altcineva era protagonista principala, nu eu. Partea buna era ca astfel nu am apucat sa ma panichez. Eram foarte relaxata.

Mi se scoate firul de cerclaj, mi se face o clisma (multe nopti nedormite ma obseda momentul respectiv, care mi se parea de o jena maxim pt mine). Reusesc sa vorbesc cu mama care imi spune ca ma iubeste si e alaturi de mine (i-am simtit lacrimile in voce), fac cunostinta cu anestezista (imi pare rau ca nu i-am retitnut numele, dar a facut o treaba extraordinara), mi se completeaza cate ceva prin fisa. Ma preia o asistenta care ma cantareste :76.5 kg (luasem 19 kg de la inceputul sarcinii) si ma baga in sala de operatie. Era putin trecut de ora 12.

Ma sui pe o masa si incepe agitatia in jurul meu: mi se ia sange din vena, sunt intrebata de vreo 3-4 ori daca ma stiu alergica sau bolnava de ceva, mi se pune o branula si un anestezic in vena. Incepuse sa imi fie frica de momentul anesteziei (stiam ca urma sa mi se infiga un ac in coloana). Dar totul a decurs natural, a iesit « din prima », fara sa simt nimic. Sunt intinsa pe masa, mi se pun niste senzori, un paravan sa nu imi vad burtica, apare si d–na doctor care imi zambeste din ochi peste masca si ma intreaba daca sunt bine, anestezista se instaleaza la capul meu si … ii dau drumul.

Doctorita anunta sa se pregateasca 2 bratari pt copii, una albastra si una nu se stie. Anestezista, foarte dragutza, m-a intrebat de vreo 3 ori cum ma cheama pana a facut asocierea « Aaa, Laura ca ciocolata ! » si imi da indicatii sa nu misc capul, sa spun daca imi e rau, ma mai intreaba cum o sa ii cheme pe copii si se distreaza toate ca nu am nume pt baiat, dar am pt fata, desi nu se stie daca o sa fie vreo fata.

La un moment dat vine o asistenta si ma apasa pe burta in stanga sus… si in cateva secunde aud un tipat sanatos si cu coada ochiului o vad trecand ceva rosu in maini. Ma pocnesc instantaneu lacrimile. Doctorita ma intreaba daca ma simt bine, eu mormai ceva … anestezista ii spune ca sunt bine, dar plang si ma ia la rost, in gluma, ca la ea pe masa nimeni nu plange. Imi da voie sa rad, sa spun bancuri, dar sa nu plang. Aud in continuare oracaiala celui mic, vad lumea relaxata in jur si stiu ca e bine. E greu de spus ce simteam, eram fericita, dar ingrijorata. Vroiam sa il aud si pe al doilea pt a ma putea bucura pe deplin.

Dupa cateva minute ce mi s-au parut o infinitare, mi se pare ca aud un alt glascior, mai scazut si mai mult simt decat stiu ca s-a nascut al doilea bebelus. Anestezista imi confirma « Ia uite si al doilea ! » Nu prea aveam cum sa ma uit, ca ma tinea cu capul in sus. Intreb, pt siguranta si linistea mea « A tipat ? » … Nu imi raspunde nimeni. Fac un efort sa vorbesc mai tare, dar glasul imi tremura « A tipat si al doilea ? ». In sfarsit, mi se confirma « Da, a tipat si al doilea. Sunt bine amandoi » « Mi s-a parut mie ca aud doua glasuri, dar am vrut sa fiu sigura ».

Gata, sunt mama ! Pot sa plang in voie (imi permite si anestezista).Sentimentele ce m-au coplesit in secunda aia sunt greu de descris. Sa spun ca eram fericita, ar fi prea putin. Parca mi se luase o povara imensa de pe suflet si in loc s-a umplut cu iubire nemarginita pentru ghemotoacele ce tocmai venisera pe lume. Nu mai vroiam decat sa imi vad copilasii, sa ii ating, sa ii simt. Din nefericire nu s-a putut atunci, pentru ca baiatul a fost pus la oxigen, iar fata a fost dusa imediat la terapie intensiva, la sectia de neonatologie. Avusesera Apgar 8, respectiv 7.

Imi amintesc sa intreb daca am fata si mi se confirma, « surpriza tatii » era fetita. Aud si ce se dicteaza asistentei sa noteze pe bratarele : « Serban Nastase I, 2900g, 49 cm ora 12:30. Serban Nastase II: 1600 ( !!!), 43 cm, 12:35 ». Cineva vine si imi leaga si mie o bratara. Intreb senina « Dar nu imi puneti doua? » « Vrei doua ? Lasa ca am scris tot ce trebuie pe asta ».

D-na doctor ma termina de aranjat la loc, cand simt ca ma ia cu greata si se cam incetoseaza « filmul ». Spun ca mi-e rau si mi se pune masca de oxigen. Aud un dialog « Am un uter moale, ce faceti acolo ? » « Imediat ! A avut un pic tensiunea 6 ! » « Hopa ! », imi zic, « ce faci, Laurici ? Dai coltul acum cand ai responsabilitati ?! ».

Dar totul s-a terminat repede si bine. Mi-a facut d-na doctor o cusatura de nota 10+ (dupa 6 luni deja se mai vedea doar o dunga mai rosiatica putin).

Nici nu am ajuns bine la reanimare, ca am si inceput sa dau telefoane, sa trimit SMS-uri, sa anuntz familie, prietenii, mamicile de iulie-august de pe DC. Apare imediat proaspatul tatic (care in ciuda rugamintilor mele, scurtase timpul normal de parcurs distana dintre Piatra si Iasi cu o ora). Era si el fericit si super emotionat. In ciuda mea, el a reusit sa isi vada baiatul primul. O asistenta care m-a alimentat cu vreo 6 “bidoane” de apa cu sare si glucoza in perfuzie mi-a spus sa incerc sa ma odihnesc pana nu trece efectul anesteziei. Stia ea ce stia, dar eu nu …

Cam dupa 2 ore, mi se aduce baiatul sa-l vad. Era infasat intr-o pelincutza alba, i se vedea numai fatzuca rotunda, roz, perfecta … cei mai senini ochi albastri pe care ii vazusem vreodata ma priveau linistiti. M-a cuprins instantaneu un val de caldura si de liniste. L-am tinut la piept, l-am sarutat si l-am alintat, i-am soptit ca-l iubesc, ca e baiatul mamii iubit si nimeni nu o sa schimbe asta niciodata.

Era o zi torida de vara, 13 iunie 2005, cerul era curat ca lacrima, soarele ardea … si mie soarta tocmai imi zambise putin mai larg. Eram MAMA, eram fericita, eram implinita.

Pe Bianca am reusit sa o vad abia marti dupa amiaza. M-am chinuit sa ma dau jos din pat in ciuda durerilor cumplite si impreuna cu sotul am plecat la ultimul etaj, la neonatologie. Puiuta mea era intr-un patut incalzit ( nu a stat la incubator decat 24 de ore), mica, mica, mica … avea pe ea numai un Pampers ce parea urias, o branula in manutza, senzori pe piept, o vanataie in cap de unde ii luasera sange. Mi s-a strans inima cand am vazut-o asa … dar in cele cateva minute cat am stat langa ea, tot ce am putut sa spun a fost « Ce frumoasa e ! ». Doamne, cat o iubeam!

Cine a vazut un copil mai mic de 1800g, stie ce priveliste este : pielea intinsa pe craniu, ochii putin umflati, cu endeme, degetelele ca niste bete de chibrit. Acum imi dau seama ca semana putin cu taticul ei in perioada studentiei, cu fata trasa si ochii incercanati dupa o zi si o noapte de Heroes in retea si bere. Era ca un mic alien, dar avea trasaturi asa de frumoase! Parea atat de firava, de neajutorata, as fi vrut sa o iau in brate, sa o protejez, sa ii dau din sanatatea si puterea mea. Doctorita ce se ocupa de ea ne-a spus ca e o luptatoare, ca o sa fie bine, o sa creasca repede si o sa fie sanatoasa.

Miercuri la amiaza au fost dusi amandoi la sectia de prematuri, unde au fost tinuti sub observatie inca 10 zile. Acolo Rares a fost tot timpul alintat de asistente « grasule » (cand inca nu avea 3kg), pentru ca printre ceilalti pitici ce aveau intre 1100g si 2200g, era de-a dreptul rotofei. A fost o perioada grea pentru mine, pentru ca nu-i puteam tine in brate si alinta decat 10-15 minute, cat ii hraneam. Eram totusi linistita pentru ca tot timpul au fost pe maini bune. Tot respectul si multumirile mele asistentelor si doctorilor ce i-au ingrijit!

Cand am plecat din spital, Bianca avea 1980g, iar Rares trecuse de 3200g.

Acum, dupa 1 an, « surpriza tatii », grea cat un bidon de bere, e omuletz in toata regula. Striga « tata » si sopteste « mama », cere « dei, dei », canta si danseaza cand aude o melodie preferata (are deja gusturi muzicale), se distreaza la glumele fratiorului ei, tinuta de maini, fuge toata casa dupa o minge sau dupa pisica, a invatat sa faca « pa » si sa dea pup, are trei dintisori si ne umple casa si viata cu rasul ei cristalin. Are in continuare o relatie speciala cu tati care pur si simplu o adora. Rares, « grasul », criticat la inceput ca i-a luat mancarea de la gura surorii lui, acum se revanseaza din greu. E un galant si are mereu grija de surioara lui draga: ca sa nu se plictiseasca, ii ia mereu jucariile din mana, ii impinge mingea dupa care fuge, ca sa aiba motiv sa mearga mai departe, face turnulete din 3-4 cuburi ca sa aiba ea ce darama, o scarpina in ureche si o ajuta sa-si aseze parul, o pupa si face ca motoreta ca sa o faca sa rada, cind ea nu reuseste sa manance toata portia, mananca el mai mult, ca sa nu se supere mami.

Peste cateva zile, se implineste un an de cand traiesc miracolul de a fi mama a doi ingerasi. Aceasta poveste as vrea sa fie un prim cadou de la mami pentru ei, cu toata dragostea. « La multi ani ! », shtrumphii mamii dragi ! "

 

 

 

 

Ce amintiri! Acusica aniversam 9 ani

[icailoaie]

Desi stiu ca fetei mele i-ar placea f, mult catelul, nu scriu sa ma inscriu in concurs, doar mi s-a facut dor si am cautat povestea noastra, asa cum am scris-o in urma cu 8 ani 

 

http://forum.desprec...?TOPIC_ID=77878

 

Ce amintiri! Acusica aniversam 9 ani

Laura acum am citit pentru prima data povestea ta si m-a impresionat enorm.

Chiar mi-as dori sa castigi premiul pentru fetita ta

Succes!