39 raspunsuri la acest subiect

[Anda08]

 

In primul rand, acest concurs are un premiu special: Un Catelus Interactiv care raspunde la dragoste!!! Il poti castiga daca intri in concursul nostru:

 

Cum particip la concurs?

Scrie la acest topic povestea nasterii copilului tau. ATENTIE: Se premiaza cele mai frumoase si votate povestiri!

 

Ce pot castiga?

Participand la concurs poti castiga pentru copilul tau unul din cele 3 premii puse la bataie: un CATEL INTERACTIV MARO-ALB - ACTIVAT PRIN MANGAIERE+LUMINA (oferit de partenerii nostri de la CutiutaMuzicala.ro)

 

Cum se aleg castigatorii?

Castigatorii vor fi alesi in 2 etape:

1. etapa 1: fieare mesaj va putea fi votat de membri DC - voturile fiind vizibile.
2. etapa 2: un juriu format din 5 moderator  DC va alege cele mai frumoase 3 mesaje din cele mai votate, top 10

Care este perioada de desfasurare a concursului?

Concursul incepe la data de 24 Aprilie 2014 si inscrierile se opresc la data de 24 Mai 2014. Castigatorii vor fi anuntati la topicul de concurs pe 31 Mai 2014.

 

REGULAMENT oficial -- AICI

 

PS: daca va doriti cu orice pret acest catelus minunat - il puteti comanda de aici.

 

[Anda08]

START concurs!

[27ralu]

Buna.

cand am aflat ca sunt insarcinata,a fost cea mai mare bucurie a noastra.am anuntat familia,rudele,prietenii.toti asteptau cu sufletul la gura.am inceput cu controalele,analizele,ecografiile.totul a fost perfect.am avut o sarcina usoara,daca pot spune asa.la inceput ni s-a spus ca e fetita,99%.sotul meu ar fi vrut baiat,dar s-a obisnuit cu ideea.important era sa fie sanatos.prima oara cand am simtit copilul miscandu-se a fost extraordinar.a fost o senzatie unica.

si...a venit si ziua nasterii.travaliu prelungit,de 8 ore,dureri insuportabile.dupa ce au trecut toate si dupa ce am nascut,nici macar nu am apucat sa imi vad copilul,pentru ca l-au luat si l-au dus foarte repede.doar atat mi-au spus:e BAIAT.nu a scos nici un zgomot,nici nu a plans,nici un scancet.nu am realizat ca nu e ok.m-am bucurat ca am nascut.

si asa au inceput problemele.cu timpul,am constatat ca nu e in regula.ne-am dat seama prea tarziu ca nu e un copil normal.nu am acceptat diagnosticul:autism si retard grav psiho-motor.

greu.foarte greu,dar pana la urma ne-am obisnuit cu ideea ca avem un copil special.un copil care traieste in lumea lui,dar un copil iubitor si afectuos in acelasi timp.un copil care nu va fi niciodata ca un copil normal de varsta lui,dar e copilul nostru,si il acceptam asa cum e.

e o poveste cu inceput frumos,dar cu un final "surpriza".nimeni nu stie cand se va termina povestea,sau cum va fi viitorul,dar viata merge inainte.iar povestea continua.cu terapii,tratamente,gimnastica,si multe altele.cu bune si rele.

[silvi8]

Am calculat cu grija totul, la fel si momentul cand sa se nasca copilul nostru. Am avut intotdeuna noroc si intotdeauna lucrurile au iesit asa cum am vrut noi. Asadar in martie 2009 trebuia, asa hotarasem noi, sa se nasca bebe. Eram sigura ca sunt insarcinata si testul de sarcina mi-a confirmat lucrul asta. Cand l-a vazut Flo prima reactie a fost „o sa avem 2 bb?”, ca doar erau 2 linii. Ei bine nu, ecografia a aratat ca batea o singura inimioara, un mic balonas care m-a umplut de bucurie. Primele luni au trecut repede, cu greturi, varsaturi si toate cele specifice, dar si cu o colica renala si dese caderi de tensiune care duceau la lesin. Oricum, eram atat de fericita ca nimic nu conta atat timp cat bb era bine. In primul trimestru am fost la mare dar si la munte chiar daca prea mult nu am putut sa ne distram. Cand am ajuns la mijlocul sarcinii au inceput problemele cu adevarat. Bb avea 20 de saptamani in burtica, eu eram mandra tare dar m-am dus la medicul de familie pentru ca simteam ceva ciudat. Doctorita era plecata dar asistenta m-a asigurat ca e totul ok, ca e vorba doar de primele miscari fetale. Si asa m/am dus eu acasa dar „miscarile” erau tot mai dese si mai dureroase. Mi-am sunat medicul, care era la Megidia adica la mai bine de 2 ore si mi-a dat un tratament si mi-a facut o programare mai devreme. Am facut morfofetala si am aflat ca bb era mai mult decat ok. Totodata am aflat ca bb era fetita...eu as fi vrut baiat, cel putin asta spuneam dar in sufletul meu cred ca asta mi-am dorit. Contractiile insa nu conteneu. Luam si gynipral si no spa, renuntasem deja sa mai merg la serviciu si tot degeaba. La inceputul lunii decembrie a trebuit sa ma internez in spital, la Medgidia, departe de ai mei, dar pentru bebelina as fi facut orice.
De obicei decembrie e luna mea favorita, e plina de sarbatori, e ziua mea si a fratelui meu, e iarna, si daca am noroc zapada...in anul acela insa am ratat tot. Inainte de sarbatori am venit acasa de la spital dar am stat numai in pat. Chiar si de revelion cand s-a strans toata familia in jurul mesei eu am stat intinsa pe canapea. Nu vroiam sa risc nimic. Cu toate astea la inceputul anului m-am internat iar in spital. Am crezut ca voi face iar o „cura” de perfuzii si voi pleca acasa dar nu a fost asa. Am mai plecat acasa deabia peste mai bine de 2 luni cu minunea mea in brate. Am stat 2 luni acolo si aproape ca devenise casa mea. Ma cunostea tot personalul, oameni deosebiti pentru care nu am decat cuvinte de lauda si multumire. Majoritatea timpului am stat in perfuzii. Am avut 18 branule, am facut 120 de injectii, am luat pastile de tot felul, am facut nenumarate ecografii, am fost monitorizata non stop, am facut si vreo doua depresii...le-am amestecat pe toate aici si sincer nu mai vreau sa revin...a fost o perioada foarte grea si dureroasa. In tot acest timp sotul meu venea cat putea de des sa ma vada, la fel si familia mea, dar cel mai mare suport pentru mine a fost doctorul meu, dr. Eduard Balasa.
De fiecare data cand speram ca e mai bine aparea alta problema. Intr-un final dr a decis ca bb nu mai poate sa stea si chiar daca mai aveam 3 saptamani pana la termen a hotarat cezariana pentru data de 3 martie. Stia ca eu imi doream o nastere normala dar pozitia bebelinei impunea operatia. Oricum imi doream sa fie fetita sanatoasa asa ca am acceptat. Si iata ca a venit si marea zi. Eram emotionata, speriata si nerabdatoare. Nu am dormit aproape deloc. Dimineata a venit dr si m-a luat sa facem o ultima ecografie si surpriza, zice „daca mai vrei putem sa incercam si pe jos”. Bineinteles ca vroiam. Vroiam sa imi vad fetita din prima clipa, sa o aud, sa am controlul absolut, asa ca mi s-a provocat nasterea. M-ai intai o injectie in mana, apoi o pastiluta...stateam cuminte in pat si asteptam. Aveam deja de cateva saptamani colul sters si dilatatie 4 asa ca nu trebuia sa astept prea mult. Teoretic...dar bebelina mea nu mai vroia acum sa iasa asa ca seara la schimbarea turei deabia aveam dilatatie 6. Moasa care a venit imi era f draga, dna. Adriana si m/a ajutat foarte mult. Tot imi puneau diverse chestii in perfuzie si la ora 8 aveam dilatatie 8, la 10 dilatatie 10. In astea ultime ore am avut si dureri mari. In momentul cand am auzit-o pe moasa „10, gata urcam pe masa” m/a luat o frica cumplita. Ea dadea sa plece sa aduca doctorul si eu o tineam de mana sa nu plece. Am ramas cu asistenta si infirmiera, tanti Mioara, si in cateva secunde cand eram deja pe masa a venit doctorul. La prima contractie mi s-a spus sa imping si asa am facut dar bebelina si-a blocat capul si a ramas asa. Moasa mi-a zis sa ma odihnesc si la urmatoarea sa imping mai tare. L/am auzit insa pe doctor ca zicea, nu stiu daca mie sau moasei, ca bb e blocat si ca nu stie cum va respira (asta era marea teama) si ca mai bine sa ma lase sa imping. Mie atat mi/a trebuit si am inceput sa imping cu toata forta, la un momendat am simtit si contractia, si inmediat am vazut-o pe pitica mea cum aluneca afara. A tipat asa de frumos, micuta mea curajoasa! Totul a durat doar 15 minute si la 22.15 eram mamica!
Infirmiera si moasa care care ma tineau ridicata din spate m-au lasat sa ma intind si imi ziceau sa respir. Nu ma mai interesa sa vad ce mai iese asa ca m/am intins, ma interesa sa vad mogaldeata mica si mova ca iesise din mine...Pentru momentul in care am vazut efectiv cum o noua viata iese din mine, sincer va spun as fi indurat orice durere. Nasterea naturala este o minune, ceva unic care te schimba pentru totdeauna.
Eu tot intrebam de ce e mov, timp in care dr se apucase de cusut (a avut destul de lucru ca fiind o expulzie asa precipitata era si normal...) iar restul se ocupau de bb. In timp ce dr lucra de zor mi-au aratat fetita, imi ziceau ca nu e mov, ca mi se pare mie si ca dupa ce o sa fiu eu gata o sa mi-o aduca. Numai ca inapoi a venit doar asistenta care mi-a spus ca are 3.200 kg, 50 cm, a primit nota 9 dar trebuie sa stea o noapte la oxigen din cauza ca e cianotica, adica mov...[q]Nu pot sa va spun ce era in sufletul meu, o vroiam sa o tin in brate, sa o sarut si sa-i spun cat am asteptat-o si cat o iubesc. Pe de alta parte in noaptea aia m-am simtit f rau, ma lua cu lesin si vomitam cum incercam sa ma ridic. Aproape toata noaptea am vorbit la telefon cu proaspatul tatic. Imi parea rau ca nu il chemasem sa stea cu mine. N-am dormit deloc, eram ametita, imi era si foame dar nu puteam sa mananc...toata noaptea au continuat sa ma tina cu perfuzia si sa imi faca calmante. Durerile de la nastere eram infime pe langa durerile de burta din noaptea aceea. Dar a venit si dimineata si in sfarsit la ora 6, am facut cunostinta oficial cu fiica mea. A venit o asistenta cu ea si cand a intrat mi/au dat lacrimile...era asa de mica, intr-o paturica gri din care nu i se vedea decat fatuca mica cat gura unei cani. Dar era atat de frumoasa si avea niste obrajori pufosi. Am luat-o in brate si m-am simtit cea mai norocoasa si mai fericita de pe planeta. Asistenta mi-a zis sa o pun la san sa vedem daca vrea. Gurita aia mica inmediat a prins sfarcu si a inceput sa manance incet si linistit.
Asa am inceput sa ne construim relatia noastra, sa ne cunoastea si sa devenim dependente una de cealalta.
Dupa 6 zile, in care ea a facut icter si eu furia laptelui, a venit tati si ne-a luat acasa. Asa cum visasem de atatea ori, mergeam in masina cu fiica mea in scoica ei, dormind linistita si ma gandeam ca in sfarsit suntem o familie, ca asa arata o familie fericita. Fiica mea imi lumineaza fiecare clipa a vietii, cand o vad cum imi zambeste stiu ce inseamna fericirea.         

P.S. - aceasta este povestea nasterii Crinei asa cum am postat-o pe forum acum 5 ani. am luat-o de la acel subiect si am postat-o aici. daca este impotriva regulamentului(recunosc ca nu l-am citit) va rog sa nu o introduceti la jurizare, dar eu chiar nu pot sa scriu povestea din nou, altfel decat am scris-o atunci.
 

[p.alexutza]

Totul a inceput cu o dorinta, dorinta de a forma o familie, de a ma simti completa ,iubita, adorata... de a ma simti... mama... Dupa un luung an de asteptari, teama, teama de a nu-mi putea vedea visul implinit, iluzii , depresie...in sfarsit a venit si vestea mult asteptata..vestea ca voi avea un copil. Noua luni au trecut pe nesimtite, Dumnezeu m-a binecuvantat cu o sarcina usoara si fara complicatii. Imi amintesc in ziua in care ar fi trebuit sa nasc,aveam multa adrenalina ...cred ca am facut zeci de chilometri in acea zi. Cica, mersul pe jos face piciorul frumos...dar nu asta era obiectivul meu...eu aveam imensa dorinta de a-mi vedea copilul cat mai curand, de al atinge...de al iubi... In acea noapte, pe la ora 3, 3 jumate, ma trezesc ca de obicei sa merg la baie,si imi dau seama ca e ceva in neregula atunci cand vad sangele care curgea. Am stiut ca nu este un semn bun... asa ca am dat fuguta la spital. Totul era bine...Gandacelul meu se pregatea sa vina pe lume. Nu aveam emotii...spre marea mea uimire. In acea zi, am stat impreuna cu sotiorul care era oarecum aerian si asteptam amandoi faimoasele si temutele contractii... Aproximativ pe la ora 15 au inceput sa isi faca si ele aparitia ...erau oarecum usoare...Speram din toata inima sa fie acele contractii de travaliu cu care se lupta de obicei toate gravidutele iar, la care eu le faceam fata cu succes...ma inselam!!! Pe la ora 18 mi se spune ca sunt pregatita sa merg in sala de tortura...aveam dilatatia 3. Ajunsa acolo , a venit ostretica si mi-a instalat branula şi punguta cu oxitocina, acel celebru hormon ce declanseaza nasterea. Si de aici incepe toata distractia... Incet incet durerile ma dominau...nu le mai faceam fata. La un moment dat, am cerut cezariana, bineinteles ca nu ma baga nimeni in seama, vorbea durerea si disperarea in locul meu. Aproximativ pe la ora 20, spun aproximativ, dar nici nu stiam cat era ceasul...cine se mai uita la ceas in momentul ala?? Stiam ca acela este doar inceputul... , ma viziteaza si eram dilatata 5...5!!!!!!!! Atat!!! Dupa tot calvarul asta... doar 5??? Eram la pamant. La un moment dat, simt nevoia puternica sa imping. Nu ma puteam opri. La fiecare contractie, eu simtem aceea senzatie... desi nu eram pregatita, pentru ca nu aveam dilatatie , dupa spusele moasei.In jumatate de ora nevoia de a impinge devine atât de stringenta incat realizez că nu mai am mult si nasc. Si asa a si fost. Dupa doua incercari esuate, ma incordez si imi depasesc toata epuizarea fizica si imping cu o forta incredibila... Deodata simt trupusorul lui cum iese impreuna cu o usurare care imi inunda corpul. Printre lacrimi, sotul meu a reusit sa spuna doar: "Are par". Il vad. E atat de mic, atat de frumos!!! E al meu?? Il iau in brate si incep sa plang...nu stiu care plangrea mai tare , eu sau sotul..eram uimiti de aceasta minune imensa cu care ne-a binecuvantat Dumnezeu!!! Din acel moment am realizat că il iubesc neconditionat, la disperare si pot sa spun, cu mana pe inima, că în acea secunda am început sa cred în dragoste la prima vedere...Si în minuni... Asa a inceput povestea noastra. Poveste pe care o traim si astazi in trei...

[ankutzy]

Vineri 26 octombrie 2012

               Ora 9 dimineata. Sotul meu se pregatea sa plece la servici. Eu ma trezesc, ii pregatesc sotului meu masa si dintr-o data, ma simt uda, mi se rupsese apa. Incep pregatirile pentru a merge la spital, imi fac baie, ma imbrac, imi mai asez in bagaje ca-mi mai lipsea si pe la 10 plecam spre spital, eu si sotul meu cu masina.Ma imbracasem cu ce trebuia sa stau in spital pentru operatie dar uitasem sa-mi iau ceva de incaltat deoarece picioarele mele erau umflate si inafara de papuci nu mai ma cuprindea nimic. Plec spre spital in papuci. Pe drum ne oprim sa ne schimbam niste bani si sa-mi iau ceva de incaltat. Mi-a gasit in cele din urma sotul meu niste balerini de culoare verde care chiar ma cuprindeau. Pe drum sun medicul ginecolog sa-l anunt ca ma indrept spre spital. Supriza!!! Medicul era plecat la Busteni la celalalt cabinet al sau si nu putea veni caci i se arsese centrala si trebuia sa o schimbe. Minunat am spus eu, ce o fi o fi, mergem inainte.

              Ajung la spital si ma interneaza pe loc. Momentul intalnirii cu bebelusul meu se apropia. Ma trimite in sala de travaliu sa ma dilat pentru o nastere normala. Si stai si stai si trec orele, si nimic. Tensiunea mea crestea. In salon a venit un medic rezident care imi face o ecografie. Mi-a confirmat spusele altor doctori si-n care eu nu credeam  si anume ca voi avea "O FETITA". Bucurie mare, tensiunea tot crestea de fericire. Si tot a crescut si cand am aflat din nefericire ca fetita mea este foarte mica, avea 2,300 de grame.

             Si orele treceau si orele treceau, tensiunea crestea si dilatarea tot nu exista.

             Si asa se facu aproape ora 21 cand medicii au decis sa nasc prin cezariana caci nu mai aveam lichid si tensiunea nu scade. Ma duc in sala de nasteri, acolo forfota mare, lumina multa si multa agitatie. Ma urca pe masa , imi face epidurala si amortesc jumatate din corp.Tensiunea ajunsese la 21 la fel si ora.

             Pe hol ma astepta cu inima cat un purece sotul meu si sora mica a nasei mele, Geo.

            Ora 21.00, un tipat de bebelus se auzi. Atunci mi-am dat seama ca din acel moment sunt mami iar sotul meu, tati.Facem foto impreuna.

O asistenta imi arat bebelusul, era frumos foc mai ales ca era al meu.Apoi il duce sa-l arate si lui tati care face si o poza cu bebelusul.

Totul s-a terminat, atat eu cat si fetita suntem bine si sanatoase. Pe mine ma duce in salon si pe bebelus alaturi de ceilalti bebelusi. Cum tensiunea nu scadea ma duce pe terapie intensiva pentru monitorizare si acolo raman pana duminica la pranz.

           In spital ne-au vizitat bunicii bebelusului si matusile si unchii lui. Nasii erau plecati din localitate asa ca au fost reprezentati de sora nasei.

           Statul la terapie a fost un calvar, nu aveam cu cine vorbi, nu-mi aduceau bebelusul iar asistentele erau dintre cele mai nesuferite si spagare. Ajunsesem sa-mi scot aparatul de tensiune de la deget ca sa inceapa sa piuie si sa vina o asistenta la mine sa pot sa o rog sa-mi opreasca lumina noaptea sa pot si eu dormi. Si mai se mirau de ce nu-mi scadea tensiunea, pai la atatia nervi, cum sa-mi scad. Tensiunea nu scadea mai jos de 14 cu toate pastilele din lume.

          Trece si ziua de smbata si tot nu m-au dus pe salon. Vine ziua de duminca si deja eram cu nervii in palme, vroiam sa plec sa-mi vad bebelusul, nu mai puteam sta acolo. In cele din urma s-au decis sa ma trimita pe salon doar daca putem sa ma ridic din pat dupa anestezie si daca puteam merge. Nici nu mai conta durerea operatiei sau ameteala , m-am ridicat si am incept sa topai pe acolo numai sa vada ca pot sa merg, dar imi dadeau lacrimile de durere.

         O asistenat imi spune ca nu mege liftul si daca pot sa urc un etaj pana la salon. Raspunsul meu a fost categoric DA ca doar nu asteptam sa se repare liftul , ca nu mai scapam de acolo.

        Zis si facut, imi iau halatul pe mine si papucii, dau asistentelor ce li se cuveneau pentru dragalasenia lor de a ma lasa sa plec pe salon si o iau la pas. Si urc scari si urc scari de credeam ca nu se mai terminau. Si urcam fara sa zic nimic, de parca nu eram operata, numai de frica sa nu ma trimita inapoi pe terapie intensiva. Nici nu ma uitam in urma, vroiam sa-mi vad copilul cat mai repede si sa las in urma tot.

       Si am ajuns in salon de unde a inceput un alt episod din calvarul si nebunia din spital.

 Ziua 28 octombrie 2012- totu-i bine cand se termina cu  bine.

      Ziua pe atat de groaznica , pe atat de frumoasa. In cele din urma ajung in salon. Acolo mai se afla o mamica cu un bebelus. Un baietel foarte scump dar foarte plangacios. Tot nastere prin cezariana. Nascuse noaptea si nu prea putea sa se miste asa cum o faceam eu, ii era mai greu si avea dureri mai mari. Eu am avut noroc cu sora nasei mele care a venit cand am nascut. Ea le cunostea pe asistente, facuse practica cu ele cand era studenta la medicina , si ea fiind asistenta la ginecologie dar la un spital privat.  La indemnul  si rugamintile ei asistentele mi-au facut multe injectii cu analgezice si calmante sa nu mai am asa mari dureri.

    Sa revin la ziua minunata. O duminica atat de frumoasa in afara spitalului dar foarte urata in interiorul acestuia.Ajunsa in salon imi asteptam si eu ca orice mama sa-mi vad bebelusul si sa-l tin in brate ca nu-l vazusem decat o singura data de cand nascusem. Si tot ceream sa-mi fie adus copilul si nu venea, imi spuneau ca nu stie unde este, il cauta si mi-l aduce.De parca acel copil putea merge si fugise din salon si se ascunsese. Gandul mi se ducea in toate partile, daca copilul meu avea ceva, daca patise ceva de nu mi-l aduceau dar sotul meu il vizita zilnic si daca avea ceva stia si-mi spunea. Nu se intampla nimic si eu deveneam tot mai agitata si ingandurata, aveam numai ganduri negre.

     La ora 13.00 incepe distractia.

     Pe usa intra o asistenta si intreaba: "Aici trebuie sa aduc un copil?". Inima incepe sa-mi bata cu putere. "In sfarsit imi vad copilul, este bine" imi spun eu in gand.

     Eu care stiam ca trebuie sa mi-l aduca spun ca da. Ma intreaba cum  ma chiama, se uita la numele copilului si spune ca nu este acela, dar nu stie unde sa-l duca si mai cauta si-n alte saloane ca sigur a gresit salonul.Iese cu copilul.

     Nu-mi venea se cred dar ma resemnam ca stiam ca si alte mame sunt in situatia mea deci nu copii disparusera ci incompetenta asistentelor era de vina.

     Urmeaza un alt asistent care intra si intreaba al cui este copilul de pe hol ca este un copil acolo. Ii spun ca eu imi astept copilul si cand ii spun numele imi spune ca nu copespunde. Si orele trec si nelistea mea creste.

    Ce a urmat a fost din fimele de comedie.

    Intra inca o asistenta cu un bebelus

    -Dumneavostra va asteptati copilul? imi spune ea

    -Da, de mult astept sa vina, au mai fost doi copii care au fost adusi pana acum dar nu erau ai meu, in sfarsit a aparut, am spus eu pe un ton destul de sarcastis si foarte de suparata.

    Bucuroasa asistenta ca ea a fost cea care mi-a descoperit copilul dar si putin sictirita de afirmatia mea imi spune ca nu este vina lor dar ca s-au nascut foarte multi copii si ele sunt putine si nu-si mai stiu capul de treaba si noi mai suntem si cu gura mare.

    Acum pe buna dreptate eram suparata ca doar la toate le dadusem bani, dadea tati lui bebe si-n stanga si-n dreapta ca-i spuneau de la obraz cine sunt ele si cu ce se ocupa "eu ma ocup de bebelus azi, eu ma ocup de bebelus maine, cu mine sta in noaptea asta, eu ii fac baie de dimineata" acestea erau discutiile cu asistentele si-ti dadeau de inteles ca vor bani.

    Gata, bucuria mea crestea, am bebelusul, l-au gasit, nu-l ami las sa plece de langa mine ca iar mi-l piers imi spuneam in gand.Asta se intampla pe la ora 15 si ceva, sotul meu ajunsese la spital si el bucuros ca a venit bebe. El il mai vazuse si chiar daca bebelusii seamana intre ei lui i s-a parut ca parca nu era al nostru. Eu deja eram plictisita, si ametita de atati copii incat orice copil imi aducea mi se parea ca era al meu. Nici nu m-am uitat la el, la nume la nimic. Doar vroiam sa-l tin in brate. Bine ca era sotul meu acolo ca cine stie ce copil luam in brate. Nici el nu s-a uiat la nume dar totusi ceva i-a atras atentia. Presupusul nostru copil era intr-ul patut de dormit albastru ceea ce nu era normal. In spital fetitele au patut roz iar baieteii albastru. Atunci s-a uitat si la nume si a vazut ca nu-i al nostru. Asistenta care l-a adus nu-i venea sa creada "dar sigur nu-i al dumneavostra, sigur nu va cheama asa?" tot bombanea de parca noi nu stiam ca avem fetita sau nu stiam cum ne cheama. Din nou dezamagire, ne adusese un baietel. Ramasesem fara cuvinte.

    In cele din urma tati lui bebe caruia ii povestisem ce se intamplase, innebunit de furie a plecat spre salonul de nou-nascuti sa caute copilul. Dupa ceva timp se intorce cu o asistenta si cu fetita noastra sau asa credem ca este a noastra. Oricum pe acest ultim bebelus l-am adus acasa si l-am crescut si-l iubim nespus de mult. Seara sau dimineata cand mi-l luau pentru mancarica( in spital laptele praf se da cu seringa, 10 ml la o masa) sau baita ma uitam bine la el si la dus si l-a intors sa nu mi-l schimbe ca nu se stia niciodata. Am avut noroc ca-l recunosteam ca are o pata pe pleoapa dreapta, si asta tot din vine asistentelor. Am inteles ca atunci cand la-u scos din burtica l-au luat de cap si apasandu-i pe ochisor si pe gat, s-au adunat vase de sanga acolo si s-au format pete Am intreles ca vor disparea dar pana acum nimic. Asa imi recunosteam eu bebelusul.

     Asta a fost experienta mea si a bebelusului meu atunci cand ne-am vazut. Inca nu sunt sigura ca-i fetita mea, o sa-i fac un test cand se va face ea mai mare pe la 2 ani sa fiu sigura. De iubit o iubesc enorm, si o sa o iubesc orice ar fi, dar chiar vreau sa stiu daca intradevar este a mea si a sotului meu.

    Nu doresc nimanui sa treaca prin ce am trecut eu. Este o experienta groaznica dar si invatare de minte pentru urmatorul bebelus. Acum stiu cum sta treaba in spitalele de stat.

    Prima noapte impreuna am petrecut-o in pat imbratisate, asa de drag imi era de ea.Tot acum i-am dat si prima data sa suga la san. O experienta unica si minunata. Nu prea am dormit ca celalalt bebelus din camera mort de foame ca nu venea nimeni sa-i aduca mancare, plangea ca din gura de sarpe. Asta pana s-a dus mamica lui i-a dat bani la asistenta si i-a adus mancare.Dar in aceste cazuri nu te mai gandesti la bani ci te gandesti cum sa iesi mai repede din spital si sa-ti duci copilul acasa, sanatos.

 29 octombrie 2012 - Ultima zi in spital

     Astazi se decide daca ne da drumul acasa sau nu. I-a facut injectia care trebuia facuta in spital, doar una din ele deoarece pe cealalta nu o puteam face caci bebe nu avea 2,500gr. , avem doar 2,100gr. . Ne-a spus sa o facem cand implinim 2,500 gr. si sa venim miercurea. Tot astazi am primit de la spital cu cadoul bebelusului.

     Trecura orele si sa ne mai dea drumul, nu. Eram linistita ca si colega de salon era ca mine, nici ea nu stia de ce nu pleaca. In cele din urma misterul s-a elucidat, nu mergea imprimanta sa ne faca externarea.

     Ora 15.00, vin externarile, in cele din urma plecam acasa. Venise si sora nasei cu hainutele, unele din ele, altele ni le-a luat matusa Vali.

Astazi am facut si gaurele in urechiusi pentru cercelusi. Avem cercei din aur cu pietricele albastre  de la verisoara Veronica. Pentru gaurele doamna asistenta ne-a luat 50 ron.

     Gata plecam acasa, pe  drum ne oprim sa luam lapte praf de completare. Am luat Pre-Nan.

     Ora 17.00.

     Am ajuns acasa. Totul era pregatit pentru bebelus. Patutul , caruciorul, cosuletul si hainutele erau aduse de tati de la Matusa Geta si Bunica de la Buftea. Acum bebita merge la culcare, bunicii o asteptau cu bratele deschise. Seara au venit la noi bunici si verii de la Buftea. Seara a facut baita cu tati si bunica L., si asa toate serile pana mami a fost in stare dupa operatie sa-i faca baie lui bebe alaturi de tati.

Seara s-a terminat frumos si linistita, de acum bebe doarme la el acasa in patutul lui. Suntem toti foarte fericiti, avem bebelusul acasa, totul s-a terminat cu bine. Un ingeras de bebelus o sa ne umple viata de bucurii si fericire. De acum trebuie sa ne pregatim sa avem grija de acest ingeras, sa-l facem mare si sanatos.

Suntem acasa, suntem sanatosi, asteptam sa  luam in greutate sa putem face vaccinul BCG care se poate face doar daca bebe are mai mult de 2,500 gr. Se putea face doar miercurea la spital. In prima miercuri dupa externare nu-l putem face , bebe are doar 2,440gr. Mai asteptam.

     In tara era o mare controversa cu acest vaccin. Deja facuse cateva victime. La televizor apareau victime cu diferite simptome, reactii adverse de la vaccinare. A aparut si un bebelus care dupa 6 luni de la vaccin i-au aparut reactii adverse, febra, stari de voma, multe altele dar si un mare ganglion. In strainatate se vorbea de rau despre acest vaccin adus din Danemarca.

     Inima mea era ca un purice. Am vorbit cu sotul meu dar nu stiam ce sa facem. Mai vaccinam bebelusul sau nu. Termenul in care il puteam vaccina nu putea depasi 7-10 zile, si termenul deja se apropia de sfarsit.

Eram terminati, stiam ca trebuie sa-l facem. Ne-am gandit ca ori il facem ori nu, tot este de rau. Primeam informatii si afirmatii din toate partile.

    La Institutul Cantacuzino nu se mai facea acest vaccin. Noi tot mai speram ca poate vine din alta tara si nu acesta din Danemarca.

     Vineri, 02 Noiembrie 2012

   Ministrul Sănătaţii de la acel moment, Raed Arafat, a anunţat de dimineaţă, că vaccinarea bebeluşilor anti-TBC va fi reluată şi a subliniat că România are nevoie de vaccinul BCG din Danemarca.

   Cu asta ne-am linistit. Am zis ca erau doar reactii adverse a acelor copii, poate s-a cumulat si cu altceva. Noua nu ni se poate intampla. Bebelusul nostru este sanatos. Ne-am decis sa-l facem daca pana miercuri nu apare nici o schimbare si nici un alt bebelus afectat.

Miercuri, 07 Noiembrie 2012

   De dimineata ne trezim devreme, ne pregatim si plecam spre spital. Bebelusul este cuminte, face vaccinul, nu prea plange ca este prea mic. Intreb asistenta si doctorul neonatolog ce se mai stie de vaccin si ne spun ca la ei in spital nu a fost nici un bebelus cu reactii adverse si nici nu a existat vreo mama care a refuzat vaccinarea. Nu stim daca intr-adevar ne-a spus adevarul sau daca a vrut sa ne linistesca. Daca linistea noastra au dorit-o, in mare masura au reusit. Deja la aceste stiri am suflat usurati.

     Mergem acasa. In ziua respectiva nu am avut voie sa-i facem baie cum se face dupa fiecare vaccin si am urmarit-o indeaproape sa vedem daca apare ceva suspect.

     Joi, 08 Noiembrie 2012 - Ziua soc

    "Ministerul Sanatatii a intrerupt vaccinarea anti-TBC. Peste 100 de copii au ajuns la spital cu reactii adverse."

     La acesta veste ne pregatem de ce-i mai rau. Imi venea sa il stranga de gat daca-l aveam in fata pe ministru. Chiar cu o zi dupa ce am vaccinat fata s-a decis intreruperea? Nu ne venea sa credem. De ce nu s-a decis cu o zi in urma zilei in care am vaccinat noi bebelusul? ne spuneam noi. Eram devastati.

    Chiar si in ziua de astazi ne gandim daca am facut bine ca am vaccinat-o sau nu. Pana acum nu au aparut reactii adverse, am trecut pragul de 6 luni si bebe este foarte bine. ^ luni ne-am gandit zilnic la asta si am verificat fata sa nu-i apara ceva pe corp.

     Acum ne aducem aminte de asta linistiti dar atunci, "ne puneam latul de gat" cum se spune, daca fata patea ceva.

    Dumnezeu a fost cu noi. Acum fetita este foarte bine si sanatoasa. Are un an si jumatate si s-a dezvoltat normal. Nu doresc nimanui sa treaca prin ce am trecut noi. A fost o lectie de viata aceasta nastere si acum la urmatorul bebe suntem deja pregatiti.

[larasarit]

vreau si eu, vreau si eu!

vreau catelul si vreau sa nu uit povestea! Deci...

 DPN se apropie..doctor nu am care sa ma asiste dar e ok si asa, nu-i asta motiv de stres ..bine macar ca am spital  .

Incep niste contractii in miez de noapte usoare si foarte rare..nu ma alarmez, primul gand intru la dus sa fiu fresh pt marele moment..tin o zi contractiile astea rare..a doua zi pare ca e lucru serios   asa ca imi iau soata din dotare si ne caram la spital mai spre seara, in curtea spitalului abia se ingroasa gluma..sunt trimisa la sectia nasteri pentru monitorizare..toata lumea draguta si frumoasa..si eu draguta si frumoasa  ..parca ma ia asa o frica.."ce o sa se intample cu mine? :D "  deja era f tarziu asa ca moasele imi dau mana libera.."cand sunt contractiile f puternice sa ne trezesti si pe noi sa ne spui", "nimic mai usor!" mi-am spus..si chiar a fost usor..epidurala..dupa monitorizare la pat cam jumatate de ora..la expulzie e trezit si domnul dr (banuiesc ca dormea, ce altceva sa faci la ora aia din noapte!? ) "impinge, hai ca mai e putin!, impinge! aproape gata! (bine, banuiam ca spuneau asa doar pt incurajare!)     Cred ca peste alte 20 de min a venit o echipa de asistente sa se ocupe de copil (se facuse cam aglomeratie in sala )  si imi arata si o pun langa mine o mogaldeata frumoasa, impachetata ca o sarma cu indemnul: "Poti sa o pupi", eu, in gand: "sa ii dau microbi" (toti in sala erau in echipament steril)  iar din secunda aia as fi uitat tot..nu mai conta ca ma simteam ca usor lovita de tren, nimic altceva decat mica mea minune..si dupa 2 ore de nani nimeni nu are nimic impotriva sa fiu mutata sus pe salon, imi vad  mogaldeata si peste 2 zile acasa..la externare si apoi in masina iarasi frica..nu stiu sa am grija de un nou-nascut!  Frica mi-a trecut abia cand mi-am dat seama ca un nou nascut are nevoie doar de un singur lucru, de mama langa el 24 din 24, 7 zile din 7 fara nici un fel de exceptie

 Frumoasa e viata!

Editat de larasarit, 24 aprilie 2014 - 17:38 .

[Mickyyy]

Citind povestile voastre, m-a apucat nostalgia, asa ca am scotocit dupa ea prin arhiva, http://forum.desprec...?TOPIC_ID=58164.

E o poveste veche veche, nu e scrisa pentru acest concurs, ci doar ca sa imi aduc aminte peste ani de ea.

[danuta_aga]

         Povestea nasterii ingerasului nostru este una speciala asa cum este si ea dealtfel,  venirea ei pe lume a fost cel mai mare dar de la Dumnezeu.

         Cu un an inainte trecusem printr-o sarcina oprita in evolutie si ca tineri casatoriti pentru noi a fost o lovitura destul de grea, mai ales ca nu ne asteptam la asa ceva, ne-a fost greu multa vreme dar dorinta de a deveni parinti a fost mai mare decat teama de a ma suferi o pierdere asa ca am incercat din nou si la scurt timp minunea s-a produs.

        Perioada sarcinii este una speciala o stie orice mamica si tatic din lumea asta, la fel a fost si pentru noi, ne-am bucurat de ea cat de mult am putut si am asteptat rabdatori sa ne strangem puiutul la piept.

         Ingerasul nostru era programat sa vina pe lume pe data de 06.05.2013, a doua zi de Paste. In Saptamana Mare am facut trei vizite la doctor pentru a stii cu siguranta cand vine pe lume bebelusul nostru, cum nu dadea nici un semn ca ar vrea sa iasa la "lumina" am hotarat a treia zi de Paste sa mergem iarasi la control.

          La 40 de saptamani si o zi doctorul a decis ca este mai prudent sa imi provoace nasterea decat sa mai asteptam, mai ales ca incepusem sa retin multa apa si apareau si ceva probleme cu tensiunea.

          Ne-am internat cu toti, eu si burtica plus tati  . S-a facut tot posibilul sa nasc natural, dar fara succes iar in momentul in care bebele nu avea destul oxigen s-a hotarat sa se intervina chirurgical. Ne-am speriat destul de tare, nu vroiam ca bebele sa aiba de suferit.Operatia a decurs repede, cel mai apreciat a fost momentul in care Maria a inceput sa tipe, toata lumea era in extaz .

        Cand am vazut-o prima data a fost un moment special, nu imi venea sa cred cat putea sa fie de frumoasa si de micuta, o scumpete de bebelusa cu plamani pe masura, o asteptasem atata si acum era insfarsit langa noi.

         Nu a durat mult si ne-am revazut la terapie intensiva, tati era si el cu noi, foarte incantat de minunea noastra. Am auzit-o tipand inca de pe hol si am recunoscut-o, si acum are un tipat aparte fata de alti copii, il recunosc oriunde.

       Asistenta mi-a pus-o la san, insfarsit s-a facut liniste in salon, Maria s-a potolit si se chinuia sa suga. Cum nu avea o pozitie buna a pierdut o clipa sanul si tipetele au reinceput, am vorbit cu ea si am mangaiat-o usor iar ea s-a potolit si a inceput sa ne priveasca mirata cu ochisorii aceia albastirii, minunati ai ei, si un zambet i-a aparut in coltul gurii ca si cum ar spune "ma bucur ca sunt cu voi".

        "I se spune ora magica" primei ore petrecute cu bebelusul si chiar asa si este, nu poti descrie in cuvinte acele clipe, bucuria pe care o simti cand iti tii puiutul in brate si linistea pe care o ai cand stii ca este sanatos. Sunt clipe in care viata ti se schimba radical din toate punctele de vedere.

         Nu voi uita niciodata toate trairile si emotiile care m-au incearca la nasterea copilului meu. Acum nu imi doresc decat sa retraiesc din nou asemenea momente.....

Editat de danuta_aga, 25 aprilie 2014 - 23:38 .

[Irushka]

Sa  scurs  in  ritm  frumos

Amintirea  nasterii tale,

Cu  toate  ca a  fost  si  dureros

Te  iubim  mica  printesa, tare.

...

La  spital  eram

42  de  saptamini  aveam

Si-mi  rugam  scumpa  fetita

-Hai  apari  la  luminita!

Dar  cind  durerile  au  aparut,

Si  din  5  in  5  minute,

Tot  strigam  drept  ca  un  lup:

-Unde-i  omul  sa  ma-ajute!

Scumpa, draga, mai  asteapta,

Acus  vine  si  taticul tau!

Dar  mi  s-a rupt  si  apa,

Si-am  plecat  sa  nasc  eu  zau.

La  23.45  de  minute  ca  prin  vis

In  jumate  de  ora  repejor

Dumnezeu  ne-a  daruit intreg  paradis,

Ce  l-am  vazut  in  pruncusor.

Cu  un  buchet  mare  de  flori

A sosit  in  graba  tata

Sa-si  sarute  gingas  fata.

Iata  pe  scurt  am  relatat

Cum  familia  s-a  majorat.