307 raspunsuri la acest subiect

[ch_dana]

Ofibine, cum mai esti ? Ai luat o decizie ?

 

Eu de abia acum scap in final de stres, ca si-a gasit o casa si pleaca. Evident, e senin si zen, el n-a gresit cu nimic, e tatal perfect, ceilalti au ceva cu el...drum bun si cale batuta

 

Maine am si eu primul week-end pentru mine din ultimii 3 ani. Fetita pleaca cu bona la tara si eu la coafor, shopiing etc. Mama denaturata...

[Qarina]

 

N-am apucat sa citesc toate mesajele dar, mama, ce de adevar in cele spune pe aici si cum se mai repeta povestile! O gramada de barbati crescuti prost de mamele lor care nu pot avea o viziune corecta si un comportament adecvat in cuplu

Si o gramada de femei "barbate"

 

 

 

uffff, allure, nici nu stiu unde sa incep cu cate sunt gresite in afirmatia asta.

 

in primul rand psiologi din toate colturile lumii au facut cercetari si au publicat carti care spun ca in general baietii preiau comportamentul tatalui si fetele pe cel al mamei.

 

deci poate mama sa stea in cap si in maini sai sa-si puna baiatul la frecat de vase din scutece, daca tatal nu ofera si el modelul practic.

 

si 2, mama nu creste singura baiatul ala, sa stii. baietii nu sunt crescuti prost de mame viitoare soacre acre, 2 danseaza dansul ala, si mama si tata. si fiecare face in general ce poate si cat stie, iar dupa o vreme responsabilitatea o duce copilul singur... nu poti sa-i plangi de mila si la 30 de ani ca vai saracul ce prost a fost crescut si inca nu-i in stare sa-si revina.... si sa-i plangem pe umar si sa ne prefacem ca nu vedem ca nu-si asuma nici o responsabilitate pt comportament.

[Mihai33]

Din ce am citit, mie nu imi este clar daca autoarea il mai iubeste sau nu pe sot. Daca nu mai exista iubire (nu fluturi in stomac, indragosteala etc) nu cred ca are sens sa se continue. O relatie/casnicie fara iubire nu este benefica nimanui mai ales copilului.

 

Daca mai exista iubire intre parteneri se pot indrepta lucrurile teoretic...

[Allure]

 

Aqai, banuesc ca esti mama de baiat..

 

Ce spui tu nu infirma spusele mele, doar le completeaza. E adevarat ca baietii se comporta ca tatii lor DAR...asta e doar jumatate de masura, cealalta jumatate provine de la mama si o constituie asteptarile lor ca femeia sa o inlocuiasca pe aceasta. Ai auzit expresia "mama's boy"?

Astia sint baietii care au crescut rasfatati la maxim de mamele lor si cind se insoara au pretentia ca femeia sa faca pentru ei tot ce a facut mama... Li se pare normal, li se pare ca merita si nu apreciaza prea mult eforturile femeii. In loc sa o aprecieze si sa o respecte ca pe un egal, o considera un fel de servitoare pentru nevoile lui (pentru ca mama-sa a facut totul pentru el in schimbul a...nimic)

 

Iar cu propria educatie dupa 30 de ani sa stii ca nu tine. Barbatul respectiv de regula nici nu e constient de greselile lui...cum sa se indrepte? Numai dupa ce se da cu capul de prag in citeva rinduri, incepe sa-si puna intrebari. Dar atunci e de obicei prea tirziu...

 

Trait si vazut multe pe subiectul asta, nu intru in detalii.

[Qarina]

de 2 baieti, allure :)

 

si cu ultima fraza sunt complet de acord...doar ca am vazut si perspectiva cealalta.

 

si stii ce cred? ca multe lucruri depind de cei 2 si cum isi "atribuie" ei responsabilitatile, de potrivire, de prea multi factori ca sa dam vina pe mama si mama's boy :)

[Dessdemona]

Buna,

 

nu stiu cat mai este de actualitate subiectul, vad ca de luni bune nu a mai postat cineva. Nici macar autoarea topicului. Eram curioasa ce a facut pana la urma, dar intuiesc ca nu s-a schimbat nimic.

 

Sunt cumva in aceeasi situatie.

O casnicie de 12 ani, un copil de 3 ani. Am 31 de ani.

O poveste frumoasa de dragoste, care in momentul de fata pare parca povestea...altcuiva.

Am ajuns la un soi de incompatibilitate evidenta(intelectuala, fizica, psihica)

Ne dorim lucruri complet diferite, actionam diferit, privim viitorul intr-un mod diferit.

Mai exact: pe fondul unui imprumut care ne-a compromis financiar, sotul meu nu mai este efectiv prezent in viata noastra(a mea si a copilului).

Sunt 7 ani de cand se intampla asta.

E adevarat ca facem eforturi ca sa platim ratele, dar la el deja este mult mai mult de atat.

Va dau un exemplu: ieri a fost prima zi de Craciun. A stat cu noi jumatate de zi, cealalta jumatate a plecat la job si s-a intors undeva seara tarziu. Astazi(a doua zi de Craciun) a lucrat toata ziua.

Asa se desfasoara sarbatorile de orice fel la noi in familie de ani buni. Eu decid ce ii trebuie copilului, ce ne trebuie noua, ce mancam, eu ma ocup cu achitarea facturilor, cu inscrierea copilului la gradinita, medic de familie, etc etc.

El este prezent financiar. Atat.

Am luptat atat de mult ca implicarea mea sa fie suficienta pentru familia noastra incat am obosit psihic, emotional si fizic.

Am discutat cu el de nenumarate ori, am incercat sa-l fac sa inteleaga ca am/avem nevoie de compania lui. Ca viata din asta se compune: momente dragi cu oamenii dragi.

Pe moment imi da dreptate, imi spune ca va incerca sa isi ia macar o zi pe luna libera(da, lucreaza zi de zi)...si apoi....este totul la fel, gasesti diferite scuze.

Problema pentru mine este nu ca sta atat plecat(ok, ma deranjeaza si asta!) dar ca inclusiv atunci cand este acasa este complet deconectat de noi.

Nu pot sa spun ca nu ne iubeste, cred ca in felul lui o face, dar simt ca nu este in largul lui.

Se simte ca un leu in cusca, abia asteapta sa plece, nu se relaxeaza. Pur si simplu eu nu il mai simt "acolo".

 

Nu stiu daca imi va fi mai bine cu altcineva, dar singuratatea in doi este crunta...este umilitoare si te marcheaza ca om, ca entitate sociala. M-am saturat sa plang de sarbatori sau cu alte ocazii cand fiecare este impreuna cu familia iar eu sunt...singura.

Nu vreau sa ma complac intr-o relatie toxica si nefericita de dragul copilului meu.

Nu cred ca e drept sa il incarc cu un sacrificiu atat de mare.

Cu copilul se poarta foarte frumos cand este acasa, iar cel mic il adora efectiv si ii simte lipsa enorm.

[ch_dana]

Dessdemona, este decizia ta daca oferi un astfel de model de cuplu copilului - ce vede, aia va face si el. Eu am zis ca mai bine cu un singur parinte iubitor si implicat, decat cu unul absent si celalalt zdrente de nervi si frustrare...Ce descrii tu nu prea e iubire, sau nu in sensul universal inteles. 

 

La mine, dupa 6 luni de la plecarea tatalui din casa, fetita de 3.5 ani deja nu mai vrea sa vorbeasca cu el la telefon decat dupa indelungi insistente si rugaminti din partea mea. Nu cred ca e departe ziua cand va refuza sa mai mearga la el...a suferit sarbatorile astea ca el nu si-a gasit nici macar o zi sa iasa cu ea undeva, (acelasi motiv, munca), in timp ce ea vedea in jur multi tatici cu copiii, mami era cu ea...

[aylui]

Of Dessdemona, cat de cunoscut imi suna ce ai scris tu!

 

si eu am trecut prin acelasi lucru, vezi mesajele mele! Eu am decis sa rup pisica in doua, n-am mai suportat acea singuratate in doi. Nu te gandi ca a fost usor. A fost si este inca al dracului de dureros. Sunt in etapa in care, dupa un an de separare am depus actele pentru un divort amiabil. Ma doare cumplit, mi-e inca dor de familie, ma doare ca n-am reusit, ma doare ca in timp am uitat din durerea care a determinat ruptura si au aparut regretele, ca poate n-am facut ce trebuia, ca poate n-am procedat cum trebuie, etc. Fac psihoterapie ca sa nu mai bocesc in fiecare zi. Si fiecare zi e doar o alta zi pe care trebuie s-o infrunt fara sa dau inapoi, pentru ca sufletul meu isi cere dreptul la fericire desi mintea mea se pune contra de multe ori.

 

Fa ce te indeamna sufletul, dar iti spun si eu ce mi-a spus mie psiholoaga: trebuie sa schimbi metoda daca vrei sa obtii rezultate diferite. Incearca mai multe variante de a schimba atitudinea sotului tau inainte de a lua masuri radicale.

 

Surprinzator, "sotul" isi petrece mai mult timp acasa si mai mult timp cu copilul nostru decat a facut-o vreodata, ba chiar mai mult decat am visat vreodata cat am fost impreuna. Din pacate "creditul" meu e deja pe 0. Nu exclud varianta de a ne reuni destinele la un moment dat, doar ca acel moment nu e inca dat acum.

 

Multa liniste!