Moni el a fost un copil normal: "vorbit" la 7 luni primele cuvinte, a mers la 10 luni si o saptamana, foarte istet si perspicace! Cand l-am dat la cresa la 2 ani si 4 luni au inceput problemele: a refuzat sa mai vorbeasca, au inceput stereotipiile, nu fixa privirea, se refugia in fundul casei... Le-am identificat initial cu o nevoie afectiva, cu un blocaj psiho-emotional; daca erau astea situatia de debloca de la sine. Cu mergerea la cresa, nu la gradinita! Eu stateam acasa cu fata de cateva luni,am zis ca e mai bine ca el sa socializeze cu copii, sa schimbe aerul de acasa-eu neputand scoate afara singura 2 copii mici,apropiati ca varsta(1an si 4 luni diferenta)!Mi s-a spus atunci ca el a suferit, s-a simtit parasit de mama si s-a inchis in el... La 3 ani la gradi am avut probleme cu integrarea,cu acceptarea educatoarelor-am luptat cu sistemul si am capitulat lundu-mi copilul acasa pt un an! Anul asta merge la gradintita de o luna jumatate, are dosar de incadrare in handicap. Aceste acte au fost cumva o "conditie" de a mi-l primi in gradinita!
Am trait multe emotii ,am suferit mult, incercam sa ne linistim si sa acceptam!
Totdeauna in viata mi-a placut sa vad adevarul, sa nu ma mint. Ne intrebam, eu si sotul,cum de nu ne-am dat seama ca el are o problema reala?! Ni se parea ca toata lumea e impotriva lui, ca este neinteles;nu acceptam ca el e diferit! Este un copil foarte inteligent,ii spui/arati ceva si apoi receptioneaza! Chiar daca nu vorbeste cursiv sa zic asa, intelege orice daca aude! Eram foarte contrariati cum poata sa aiba el ceva, el care intelege, care rade, care te pupa,care...
M-a ajutat mult discutia cu o mama de copil autist, care are si o functie publica, apoi dicutia sotului cu o d-na psiholog care ia zis ca un blocaj emotional nu dureaza atat! Dupa astea s-a declansat un "click", mi-am si daca e asa! Sotul meu a fost foarte matur, si a zis trebuie sa urmam pasii astia, eu am fost "mama care sufera"! Mi-am invins suferinta si am zis ca nu asa il pot ajuta!
I-am gasit rapid pe cineva sa stea cu el in oct a.c.! La gradinita nu mi-l primea fara "acte", vroiau asistent personal-pe buna dreptate, el nu reusea sa faca nimic, se plimba mereu, plangea, se dadea cu capul de ce apuca,se pisa continuu pe el-ca repros si refuz! El nu are problema in a merge la toaleta pt necesitatile fizilogice. Etapa asta noua ne-a prins bine, dar ne-a dezechilibrat financiar! Imi doresc tare mult sa treaca, ma streseaza tare mult! Nici acum statul nu a alocat salariu pentru asistentul personal, o platim din venitul nostru(salariile nostre sunt mici-sotul 130 lei, iar bursa mea de doctorat 110 lei)... Ai mei imi d-au 200 lei pe luna si astfel pot sa tin facturile cat de cat la zi, plata a 2 copii in gradinita!
Progresele baiatului sunt vizibile:cuvinte noi, e mai putin agitat, invata obiectele ce-l inconjoara(cartonase), isi stie fratii pe nume. Foloseste corect cuvintele,dar prefera gesturile!
Ne luptam sa gasim ore pe la fundatii umanitare. In prezent ni s-a asigurat o ora pe saptamana-extrem de putin! Mai mult lucreaza d-ra care sta cu el(e psihoterapeut) si are succes! Ne-a spus si noua cum sa-l "luam". Greu le e si lui David si Maria! D. se supara de cate ori ii strica jocurile, pe Maria mi-o batea de cate ori trecea pe langa ea. Acum sunt rare incidentele, fratii il iubesc mult: il pupa, ii zic ca-l iubesc, ii zic"dragutul, micutul Matei"! El le raspunde cu zambete, uneori ii pupa! Acum e in "razboi" cu sotul, ii pocneste in cap! Al meu se enerveaza! Trebuie sa-i gasim "ac de cojoc"!
Mi-am zis in ultimile luni ca astept o "zi normala":sa ma trezesc, sa nu mai fiu nelinistita si ziua sa-si urmeze cursul firesc! Incet, dar greu ne linistim!
In adancul sufletului sper sa nu fie autist, sa fie elemente trecatoare, daca exista asa ceva, mi-e si frica sa nu fie pe viata, sper sa inceapa sa vorbeasca;imi doresc pentru el sa poata intelege lumea asta "normala", intr-o zi sa poata fi independent, iar toate astea sa apartina trecutului!
Sunt multe ganduri care-mi trec prin minte..
Toate aceste situatii, probleme au coincis cu intorcerea mea la doctorat dupa 5 ani de absenta. Aici lumea se uita circumpect la mine:ce cauta asta aici?! Am luptat sa le arat ca pot face fata cerintelor, mi-a fost extrem de greu, dar copii au fost "motorul" meu, am stiut ca am pentru cine lupta! Mi-au fost bolnavi(racelile inerente), de zeci de ori m-am gandit sa ma las de servciu, dar m-am ambitionat sa razbesc. Sustinerea sotului meu a fost si este nepretuita!
Va multumesc pentru cuvintele frumoase!