Mai putin discutata decât depresia postnatala, depresia prenatala se poate instala si ea, explicatia fiind atribuita schimbarilor hormonale. Acestea, împreuna cu alte cauze de natura fizica, sociala sau emotionala, pot duce la episoade urâte de anxietate, plâns fara oprire, conflicte etc. Asteptarea generalizata este ca viitoarele mame ar trebui sa fie linistite, fericite si pline de bucuria anticiparii momentului venirii pe lume a copilului, ceea ce poate determina tensiuni pentru o femeie care nu se simte asa.
Am încercat sa ma documentez singura despre asta si despre cum pot trece peste, în momentul în care am simtit ca partenerul nu are suficient timp pentru a ma întelege. Lupta era dubla: sa încerc sa îmi pastrez sanatatea mintala, teama cea mai mare fiind ca toate aceste stari se transmit si bebelusului (citeam despre studiile care arata ca stresul cauzat afecteaza atât dezvoltarea fatului, cât si pe cea a copilului de mai târziu. Daca fatul se dezvolta într-un context intrauterin de stres sever si/sau prelungit, acest lucru îl poate afecta la nivel neuro-comportamental. Pe termen lung, acest lucru poate include un risc crescut de a dezvolta deficit de atentie/hiperactivitate, anxietate sau întârziere în dezvoltare. Si cunosc un caz unde acest lucru s-a adeverit), dar si sa îmi pastrez relatia, fara a-mi speria partenerul cu toanele mele. Când lupta trebuia sa fie împreuna cu el, noi doi împotriva problemelor, era între noi, eram unul împotriva celuilalt. Am simtit initial ca sunt singura in aceasta perioada. Sustinerea lui emotionala a fost extrem de putina si se poate datora povestilor auzite despre cum alte femei, mama lui, spre exemplu, au dus o sarcina. Însa, realitatea este ca el n-a trait acele vremuri, decât prezentul acesta. Nu stiu daca a realizat sau va realiza vreodata daca ar fi putut fi altfel sau face mai mult. Ce stiu este ca incertitudinea lui în momentele în care aveam cea mai mare nevoie de siguranta si stabilitate a ''învins'', iar asta mi-a instalat bine depresia, astfel ca m-am gândit si la varianta avortului. Era o lupta crunta în sufletul meu si stiam ca dupa asta nu-l voi putea ierta vreodata, abia daca m-as fi putut ierta pe mine. El nu a zis nimic despre aceasta decizie si timp de aproape o saptamâna nu am mai discutat despre acest subiect si încercam sa ne reluam activitatile de zi cu zi, spunându-mi ca voi vedea ce va fi dupa acest episod, desi am sperat într-un semn care sa schimbe situatia. Apoi, a sosit si ziua aceea... La ora prânzului ar fi trebuit sa fie ultima mea masa, urmând o anestezie generala pentru ca sarcina avea deja 11 saptamâni. Însa, în timpul mesei, partenerul si-a schimbat brusc atitudinea si mi-a zis ca nu vrea sa fac asta. Am crezut ca nu aud bine. Era semnul pe care speram sa-l primesc si cred ca Dzeu a tinut cont! Nu l-am întrebat prea multe despre cum va fi, ce va fi, era pur si simplu ceva de care aveam nevoie sa ma agat în momentul ala, fiind prea slaba psihic. Am anulat în secunda doi si am programat o consultatie de urgenta, pentru ca eram în urma cu analize, vitamine etc. Astfel, 2 zile la rând am mers pentru alta ecografie, primele analize si începutul vitaminelor prenatale. Nici la vreunul din aceste controale partenerul n-a ajuns, desi dr. mea ginecolog le programase la o ora accesibila si lui.
Dupa aceasta ecografie, mi-a parut rau pentru momentele de slabiciune pe care le avusesem. Cu trecerea timpului, nu îti mai este teama de lucrurile care la început te speriau, ti se dezvolta instinctul matern si iubirea pentru copil îti da o anumita putere si încredere. Poate fi greu si confuz la început, în cazul unei sarcini neplanificate, iar suportul unei persoane conteaza enorm, mai ales daca acea persoana este cea de la care ai cele mai mari asteptari. Dar încerc sa ma gândesc ca fiecare om are gândurile si trairile lui, iar eu si partenerul meu am vazut diferit lucrurile la momentul respectiv. Conteaza ca în final le-am vazut la fel!
Comentarii