Cand am aflat ca o sa avem un bebe, dupa ce ne-am linistit, am inceput sa calculam cam cand o sa isi faca aparitia in viata noastra si perioada coincidea cu nunta surorii mele. Toata sarcina m-am gandit la asta si mi-am dorit, am sperat cu tarie ca bebe sa ma lase sa ajung macar la biserica , sa fiu si eu prezenta ( cu el in burtica) la eveniment. Cu cat se apropia mai mult data, cu atat imi pierdeam speranta ca o sa fiu acolo pentru ca el trecea printr-o etapa de ...foiala , impingea foarte tare, coborase si chiar medicul nu stia ce sa ne zica , daca mai sta sau nu desi era un pic cam devreme, la limita normalului. DAAAARRR, am stat noi doi de vorba , am avut asa o discutie mai profunda si m-a inteles. Cu cateva zile inainte , la control, bebe era iar foarte sus, isi mutase pozitia si nu mai dadea semne ca ar vrea sa iasa.Asa am reusit sa ajungem la nunta, sa ne bucuram cu matusica, sa o ajutam si sa ii impartasim emotiile. Ba chiar am si dansat si am stat pana la final pentru ca bebica a fost un cuminte si doar cand vibratiile se simteau prea tare sau muzica depasea niste decibeli se agita un pic mai mult si atunci ieseam pana se linistea. Am fost fericita in ziua aia si i-am multumit din suflet uriasului meu ca m-a inteles iar acum, pana saptamana viitoare cand suntem programati sa ne intalnim, poate sa faca ce vrea, sa isi faca aparitia, sa aiba rabdare, cum vrea el. Emotiile si frica ating deja cote alarmante cand ma gandesc ca mai sunt cateva zile si totul o sa se schimbe. Un ghiveci de sentimente ma incearca zilele astea cand astept si nu stiu daca vreau sa treaca mai repede sau mai incet.
P.S. in poza este miresica mea draga, surioara cu care impart mai tot.
Comentarii