Despre pretentiile absurde ale parintilor

A venit vara, s-au înmultit iesirile în parc si, odata cu ele, s-au înmultit, inevitabil, scenele la care asist adesea fara sa vreau si dialogurile uneori stupide, alteori amuzante, pe care urechile mele le recepteaza fara sa îmi propun neaparat acest lucru. Sunt convinsa ca, daca m-as stradui putin, as putea scoate la finalul verii un volum de astfel de dialoguri, în care protagonisti sunt, în general, parinti si copiii lor. Si mai sunt convinsa ca daca i-ar pune cineva sa reciteasca (pe parinti, desigur, caci copiii sunt, în genere, prea inocenti în micile lor naivitati verbale), ar realiza si ei cât de bizare, ca sa nu le zic altfel, le sunt uneori pretentiile...

Azi, despre doua dintre ele: pe una o aud zilnic, cealalta m-a socat de-a dreptul!

Încep cu prima, cu cea pe care o aud aproape zilnic. ”Gigel, nu mai alerga!!!”, completata uneori de ”Tu chiar nu întelegi??? Ti-am spus sa nu mai alergi!!!” si urmata de o viteza superioara a copilului care pare nici sa nu fi auzit replicile. Ma întreb daca am si eu replici de astea si cu siguranta le mai am câteodata si nu realizez, dar când le aud ma zgârie pe creier! În acelasi timp, mi se pare absolut stupid sa îi ceri unui copil sa nu alerge. Ba uneori mai aud si ”Nu alerga ca ai sa cazi!” Ei da, pe bune, si??? O sa cada pentru ca alearga? Sau nu o sa cada pentru ca i-ai spus tu sa nu mai alerge? Întrebari retorice care-mi vâjâie prin minte... Urmate de altele... Ma întreb ce or fi vrând de fapt mamele sau bunicile disperate care rostesc non stop replici de astea? Te pomenesti ca ar prefera ca micutii sa stea pe banca si sa studieze? Stiu ca îmi vor sari în cap multe mame, poate, dar, ma declar alergica la replica ”Nu mai alerga!” si ma gândesc ca poate ar fi mai nimerit sa fie înlocuita cu ceva mai logic de tipul ”Fii mai atent!”. E drept ca nu am nicio diploma în parenting si nici nu cred ca faptul ca ai mei copii nu si-au rupt înca nimic pâna acum, în pofida faptului ca am evitat mereu sa le spun replica mult rostita nu e vreo dovada ca ar trebui sa am dreptate. Totusi, în mintea mea, alergatul e o activitate pe care copiii ar trebui sa o practice cât mai des. Ma însel?

Cealalta replica pe care am auzit-o în una dintre zilele trecute m-a lasat, recunosc, perplexa. Un tatic nervos îsi smuceste copila de vreo 4 anisori dupa el spunându-i, vadit iritat, printre dinti: ”Ti-am spus sa nu ma mai anunti ca faci pipi atunci când faci!” Fetita alearga dupa el, cu capul în jos, fara sa înteleaga prea bine sensul replicii. ”Trebuie sa îmi spui dinainte... Dar tu nu întelegi deloc!”... Ei nu, zau? Dar când, Doamne iarta-ma, ar trebui sa spuna copilul ca face pipi? Cu vreo jumatate de ora înainte, poate? Îmi dau seama ca iritarea taticului ascunde de fapt neputinta de a gasi o solutie imediata. Nu stie, probabil, ca între timp ne-am civilizat si noi si avem toalete publice în parc. Dar cel mai tare îmi place raspunsul inocent al fetitei... ”Dar n-am stiut tati ca fac, de aia nu ti-am spus. Acuma stiu si îti spun!”

Mi-a ramas în minte ideea volumului de dialoguri traznite...