Se spune că fiecare lucru pe care îl trăim în viaţă are un sens. Şi eu cred cu tărie asta. Iar în ultima vreme cred din ce în ce mai mult în faptul că experienţele în care trebuie să găsim singuri sensuri le trăim în momente în care chiar avem nevoie de acele sensuri. Şi cu toate acestea intensitatea trăirilor din anumite momente mă face să rămân fără cuvinte atunci când ele se întâmplă ca atare. Azi mi-am cunoscut copilul într-o ipostază în care nu îmi imaginam că îl voi vedea vreodată într-un context anume. Şi nu pentru că e ceva de neimaginat, ci pentru simplul fapt că atunci când eşti părinte cred că cel mai cumplit lucru este să simţi suferinţa copilului tău. Am trăit o dublă experienţă, care în mod poate neaşteptat pentru alţii a fost pentru mine o adevărată revelaţie.

Pe scurt şi derulând lucrurile în sens invers... Azi a murit peruşul Elisei, simpaticul Rico, pe care îl adoptasem de aproape doi ani. Privite superficial lucrurile nu ar trebui să fie extrem de tragice. Elisa a mai avut un peruş, pe Tony, care a murit acum câţiva ani şi ştie cumva ce înseamnă moarte, că animalele mor mai repede decât oamenii şi toate celelalte pe care un copil le înţelege adesea mai greu. Experienţa a fost însă copleşitoare. Nu ştim de ce a murit, părea să fie ok, prietenii mi-au spus că de singurătate, pentru că ar fi trebuit să îi aducem şi o pereche... oricum e tardiv pentru astfel de întrebări. Două lucruri m-au marcat însă profund şi m-au făcut să descopăr în mine resurse uluitoare de a traversa experienţe limită. Faptul că mi-a murit în mână... a fost de-a dreptul copleşitor. E uimitor cât de traumatizat poate fi să simţi cum o fiinţă vie îşi pierde viaţa, fie ea şi un micuţ peruş... Te dezumanizează pentru o clipă... realizezi cât de efemer este totul în lumea asta. Celălalt lucru este legat de Elisa şi de reacţia ei de copil inocent... A început să plângă decum l-a văzut că se agită în cuşcă, apoi în timp ce era în palmele mele ţipa cât putea „Nu vreau să moară!!!!”, iar în momentul în care a realizat că peruşul a murit a izbucnit în hohote „Eu sunt vinovată, că nu l-am îngrijit destul! Ia-l mami, nu pot să îl văd aşa!”. Au urmate apoi minute în şir de plâns în hohote pe care aproape că nu ştiam cum să-l potolesc. Citisem însă undeva că în astfel de momente, copiii trebuie lăsaţi să îşi consume tristeţea şi suferinţa şi trebuie înţeleşi. Nu consolaţi, ci înţeleşi... Şi aşa am şi făcut. Am încercat să fiu puternică eu şi să îi înţeleg tristeţea. La câteva ore după ce s-a întâmplat, Elisa a venit la mine şi mi-a spus că o doare tare şi că a simţit ceva aşa de ciudat în clipa când a murit peruşul... „Ca şi cum am murit eu mami, o parte din mine...” Am simţit un val de căldură din creştet până-n tălpi şi m-am abţinut să nu izbucnesc eu însămi în plâns. Am realizat brusc că Elisa nu mai este copil, că simte şi trăieşte totul atât de intens şi cu o maturitate pe care eu o credeam încă departe. Apoi a zâmbit şi mi-a spus că înţelege că toate lucrurile pe lumea asta au un sfârşit, dar că îi este greu să se despartă de Rico. Am ascultat-o şi am stat de vorbă cu ea mult... despre viaţă, despre moarte, despre despărţiri şi tristeţi. Şi am realizat că dincolo de tragicul în sine al întâmplării, ceea ce s-a petrecut a fost o lecţie de maturitate. Pentru ea şi pentru mine deopotrivă...